Paleontologii au stabilit că omul de
Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu
circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud.
Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!
Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor.
Scrierile din vechime ale lui Pindar (462
î.Hr.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.Hr.) oferă un număr
impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje
şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe
teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la
punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al
Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din
nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se
găsesc unele localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu nume
mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut
pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Țicleanu să adopte ipoteza şi să
finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a
urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală
a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul
la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus
Marcellinus (330-c.400 d.Hr.), general roman şi istoric, care aminteşte în
secolul IV d.Hr. de un ţinut „Caucaland”
situat pe malul stâng al Dunării, la marginea bazinului Panonic, a cărei
descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre.
Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu are o
teorie interesantă conform căreia dacii se înrudeau cu celţii, nu cu geţii. Prima
mențiune despre daci o găsim la Caesar, în „De
Bello Gallico”. Dar este o referire colaterală. Sigur, mai avem și textul
lui Traian – „De Bello Dacico”, pe
care însă nu l-a scris el. În „De Bello
Dacico” citim că efortul principal de război al lui Traian a fost în sud
când a trecut Dunărea, și apoi în munți unde i-a învins pe daci fără probleme.
Aceia din munți poate că se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Și
atunci cartea despre războiul de la nord de Dunăre s-a numit „De Bello Dacico”. Numai că anumite
unele elemente de acolo, din munții Orăștiei, îi arată pe daci mai aproape de
populațiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală,
mai exact de celți, deși cu unele elemente comune cu populațiile din Câmpia
Română. Aşa că pe teritoriul actual al Românei avem atestate arheologic două
populații distincte: una daco-celtă și una geto-tracică. Însă pentru a confirma
această supoziție trebuie ca săpăturile arheologice să fie bine efectuate, să
fie corect şi complet puse în evidență/publicate, pentru ca apoi să fie corect
discutate. Nu la nivelul populației, care nu știe despre ce-i vorba, ci la
nivelul specialiștilor. Ori, asemenea discuții nu există. În nenumărate cazuri
rezultatele arheologiei sunt luate, reîmpachetate și redistribuite într-o
formulă care nu are nici o legătură cu realitatea.
Puţini sunt
acei ce ştiu că în muzeele lumii există un număr mare de statui, busturi şi
capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost
făcută în 1946 şi numără 26 de piese. O a doua numărătoare, făcută în 1980, a
crescut numărul acestora la 40. În sfârşit, teza de doctorat a unui specialist
în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o sută de astfel de
reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranţă mai mare. Cele mai
multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar
până la trei metri, capetele şi busturile sunt colosale. Nici un alt popor
subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor
plastici, iar Columna lui Traian, opera genială, care a revoluţionat arta
romană, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile
de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte
probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i
împodobi forul. Toate sunt însoţite de eticheta „prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semeţe, dar cu o atitudine
liniştită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. În
galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se află un astfel de bust de nobil dac,
ce depăşeşte trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee
cu vinişoare. Turiştii de toate neamurile se opresc impresionaţi şi se
fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să ştie al cui
chip şi suflet este închis în marmură preţioasă.
La aceste statui, se poate remarca faptul
că personajele sunt într-o poziţie demnă, normală, liniştită, de repaus, şi
nicidecum într-o poziţie agitată, furioasă, umilitoare. Un alt indiciu este
acela că romanii, pentru a face prizonier un „barbar”, îl legau cu mâinile la spate, pentru a-i reduce
mobilitatea mâinilor, cu un fel de cătuşe, foarte asemănătoare cu cele din
zilele noastre sau cu lanţuri. Însă în cazul dacilor, nu era aşa.
Dacia a fost ultima cucerită şi prima
abandonată de romani, durata şederii lor efective fiind de mai puţin de 150 de
ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia şi
teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana,
Maramureş, Moldova – inclusiv cea dintre Prut şi Nistru -, Muntenia) rămânând
în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul
Moldovei şi Muntenia au fost şi ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a
fost repede mutată pe Olt şi Dunăre. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui
Traian, intenţiona deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că
părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele
susţin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care
coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar după
acest moment încetează circulaţia monedelor romane şi nu mai există inscripţii.
O altă problemă care îi nelinişteşte pe
cei ce vor să cerceteze cu bună credinţă istoria noastră o constituie unitatea
incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau
graiuri, dar nu dialecte. În provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc
o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi
dezvoltat o cu totul altă limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova şi
Maramureş, unde latina nu a avut cum să se impună şi în locurile unde limba
dacilor a continuat să existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizaţi nu s-ar fi
putut înţelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. În fapt,
lingviştii, atunci când vorbesc de apariţia graiurilor, nu se întorc în timp
înainte de sec. XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au
numit-o şi protoromâna. Însă nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a
fost atât de unitară în toate regiunile ţării, în condiţiile în care
teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât
cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns
cu armata sa şi unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeaşi limbă
ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu exista nici măcar
o diferenţiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme şi unele
particularităţi de pronunţie?
Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după
cucerirea Daciei de către romani. Cărţile spun despre ei că s-au romanizat
rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul unui secol şi jumătate. După
constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi
liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean
roman putea urca în ierarhiile vremii. Regalian este cel dintâi dac care a
urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a
intrat în istorie în preajma anului 260 d.Hr. Şi susţineau că este un urmaş al
lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul
adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate
pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce
pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de
strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia.
Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este
proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau
mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona
dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar
Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise,
Regalian este ucis într-un complot de proprii săi partizani, aliaţi cu
roxolanii.
Sursa: 2012en.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu