miercuri, 7 august 2013

Edictul de la Milan

Anul acesta marcăm 1700 de ani de la Edictul de la Milan din 313, dat de împăratul Constantin cel Mare (306-337). Acest edict a pus capăt politicii anticreştine promovate de Imperiul Roman timp de două secole şi jumătate, a declarat principiul toleranţei religioase ca unul primordial, a dat start unei noi perioade de dezvoltare a Bisericii creştine şi a creat oportunităţi pentru stabilirea unor relaţii de colaborare durabilă dintre Stat şi Biserică. Pentru a înţelege însă adevărata valoare a Edictului de la Milan, este necesar să ne aducem aminte de acele vremuri grele şi tragice, prin care Biserica creştină a trecut înainte ca creştinilor să le fi fost acordată libertatea religioasă. În istoria bisericească, perioada de până la anul 313 este cunoscută ca o perioadă a persecuţiilor. Biserica creştină a fost prigonită chiar din primele zile de existenţă. Primele comunităţi creştine au fost persecutate de conducătorii religioşi ai iudeilor. Despre aceasta aflăm multe din cartea Faptele Apostolilor. Persecuţiile propriu-zise din partea autorităţilor statului roman, îndreptate împotriva creştinilor, au început în anul 64, în timpul împăratului Nero, care i-a acuzat pe creştini că au dat foc Romei. În anii 64-68, creştinii care erau prinşi erau arestaţi, li se confisca averea, erau torturaţi, răstigniţi pe cruci, aruncaţi fiarelor sălbatice pentru a fi devoraţi, erau arşi de vii etc. Conform mărturiei a doi scriitori bisericeşti – Tertulian şi Sulpiciu Sever –, împăratul Nero (54-68) a emis şi un decret, sensul căruia poate fi rezumat în formula „Non licet esse christianos” (Nu este permis să existe creştini). Astfel, creştinismul a devenit religie interzisă, ilegală – „religio illicita”. Statul roman era tolerant faţă de toate credințele politeiste, chiar şi faţă de iudaism, însă creştinismul, ca religie nouă, monoteistă, era considerat o „superstiţie nouă şi dăunătoare”. Creştinii, care erau atunci o minoritate religioasă (aproximativ 5-10% din numărul de populaţie), erau urâţi de reprezentaţii celorlalte confesiuni, deoarece ei, prin viaţa lor morală şi prin credinţa nouă pe care o propovăduiau, dădeau lovitura de graţie religiilor imorale, idolatre, decăzute. Orice nenorocire care se abătea asupra populaţiei era considerată ca o pedeapsă a zeilor pentru că au fost insultaţi şi blasfemiaţi de refuzul creştinilor de a-i adora şi a le aduce sacrificii. Toate acestea îl îndreptăţeau pe Tertulian să scrie: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pământul se cutremură dacă e foamete, dacă se iveşte vreo molimă, îndată se strigă: La lei cu creştinii!” (Apologeticum XL, 2-3, P.S.B. 3, III, p. 95). Pedepsele aplicate erau în funcţie de poziţia socială a celui inculpat. În general, se respecta principiul: cei nobili erau deportaţi, cei simpli – decapitaţi. Creştinilor totdeauna li se confiscau averile. Pedeapsa capitală însemna pierderea libertăţii, cetăţeniei sau moartea, cea din urmă aplicată prin decapitare, răstignire, aruncare la fiare sau în luptele de gladiatori. Privarea de libertate însemna exilul în locuri neprielnice, munca în mine sau cariere, creştinii fiind trataţi ca sclavi, fie ei bărbaţi sau femei. Înaintea aplicării pedepsei erau ţinuţi în închisoare, torturaţi pentru a apostazia. Uneori mureau înainte de a fi executaţi, motivul fiinfd condiţiile inumane în care erau ţinuţi (fără lumină, aer, hrană, apă, în lanţuri sau în butuci). Torturile erau grele: flagelare, bătaia cu vergi, lapidarea, sfâşierea corpului cu unghii de fier sau cu cioburi de sticlă, arderea cu fierul înroşit, întinderea corpului, târârea de cai fugăriţi, tăierea limbii sau a unor membre ale corpului, răstignirea, scoaterea ochilor, smulgerea unghiilor, turnarea de plumb topit sau de smoală încinsă pe corpul gol etc. Astăzi aceste pedepse par atât de îngrozitoare, încât cineva ar putea spune că autorii antici care le descriu exagerează, în acele vremuri astfel de torturi erau însă în măsura lucrurilor, de aceea nu sunt nici pe departe exagerări. Ele erau folosite pentru a tortura pe criminali, iar creştinii, pentru convingerile lor religioase, au ajuns pe lista criminalilor. Firesc ar fi fost ca în această perioadă de început a Bisericii creştine, ca urmare a politicii anticreştine promovate de statul roman, Biserica să ia o atitudine negativă faţă de stat şi să elaboreze, de asemenea, şi o teologie antistatală. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Primii propovăduitori creştini adoptaseră faţă de imperiu o atitudine de respect; îşi puseseră în Stat chiar speranţe, recunoscîndu-i, în lumea aceasta, un rol de educator, în măsura în care împărăţia lui Dumnezeu nu era încă înfăptuită pe Pământ: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu (…) Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău”, spune Sf. Ap. Pavel (Rom. 13, 3-4). Iar Sf. Ap. Petru adresa un apel Asiei Mici, teritoriu clasic al îndumnezeirii Statului: „Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat” (I Petru 2, 17). Era o poziţie deliberat optimistă, fondată pe postulatul că Statul, care posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul justiţiei şi păcii sociale. Cu toate acestea, amândoi au fost aduşi în faţa regilor şi a judecătorilor sub acuzaţia capitală de a fi duşmani ai puterii. Creştinismul primelor veacuri a rămas credincios concepţiei pauline cu privire la realităţile politice, chiar şi atunci când Statul (care întruchipează întreaga putere) devine persecutor. Creştinii nu au pus niciodată în discuţie ordinea politică ca atare, nici regimul imperial care o reprezenta în acel moment. Statul nu este de esenţă divină, dar întrucât corespunde ordinii voite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care impune supunere din partea tuturor. Sfinţii Părinţi ne învaţă că funcţiile naturale ale Statului sunt cele care privesc asigurarea ordinii, unirii şi păcii. Creştinul este convins că autoritatea politică va voi şi va şti să dea satisfacţie aspiraţiilor legitime de libertate religioasă ale supuşilor loiali şi de un civism ireproşabil. Exigenţele Statului, dacă rămân în limitele stabilite, nu pot deci părea câtuşi de puţin excesive creştinului. Statul există în planul unei pedagogii divine, în scopul de a educa oamenii în spiritul respectării legii şi al dreptăţii. Într-un context general de violenţă şi de suspiciune, Părinţii Bisericii paleocreştine au ştiut să pună în lumină principiile generale ale unei etici creştine a realităţilor politice şi să fixeze principalele coordonate ale unei doctrine bine echilibrate a raporturilor dintre Biserică şi Stat, doctrină tot atât de străină de opoziţia lipsită de discernămînt, cât şi de capitularea plină de laşitate. Scriitorul bisericesc Origen afirmă despre creştini că sunt conştienţi de originea divină a oricărei autorităţi, de aceea trăiesc în respectul ordinii definite de legea cetăţii. Originalitatea primului contact al Bisericii creştine, care tocmai luase naştere, cu societatea politică reprezentată de Imperiul Roman ni se dezvăluie prin faptul că persecuţiile nu au trezit nicio reacţie violentă, nicio revoltă, nicio rezistenţă organizată din partea creştinilor. Modul lor de a rezista nu era deci decât refugierea în catacombe sau mărturisirea de credinţă publică şi martiriul. Creştinii, deşi erau umiliţi, marginalizaţi, consideraţi criminali, nu au pornit pe calea revoltei nici prin acţiuni (nu au devenit terorişti) şi nici prin idei antistatale. Biserica nu a opus niciodată Statului un refuz categoric, izvorât dintr-o orientare mistică spre lumea de dincolo. Ba dimpotrivă, Biserica martirilor, dând dovadă de un instinct politic foarte sigur şi călăuzită de lumina dumnezeiască, a ştiut să găsească da-ul şi nu-ul potrivite, astfel a putut să spună „nu” Statului absolutist al cezarilor despotici care persecutau crunt Biserica creştină. Intensitatea persecuţiilor a variat de la un împărat la altul şi de la o regiune la alta a imperiului. Până la împăratul Deciu, prigonirile erau susţinute de populaţia păgână şi de unii guvernatori, iar începând cu Deciu (249-251) ele erau dictate de împărat şi aveau caracter general, cuprinzând întregul Imperiu Roman. Cele mai crunte persecuţii au avut loc în timpul împăratului Diocleţian (284-305), au intrând în istorie sub denumirea de „Marea persecuţie”. Sfârşitul persecuţiilor a venit odată cu urcarea pe tronul Imperiului Roman a Sfântului împărat Constantin cel Mare. El era feciorul generalului Constaţiu Clor, care în 293 a fost ridicat la rangul de cezar în Tetrarhia lui Diocleţian şi a fost rânduit să domnească peste un sfert din Imperiu, în Britannia, Gallia şi Hispania. Când tatăl său a fost ridicat la rangul de cezar, Constantin avea 20 de ani şi a rămas să facă carieră militară în anturajul lui Diocleţian, în partea răsăriteană a Imperiului. În anii 303-305, viitorul împărat Constantin a fost martor ocular al celor mai crunte persecuţii la care au fost supuşi creştinii în perioada primară. În anul 305, el vine la tatăl său în Galia. În vara anului 306, Constanţiu Clor moare, iar armata îl proclamă împărat pe fiul său Constantin, care era în floarea vârstei (32 de ani). La acest moment, Constantin nu era creştin, dar el a urmat sfatul pe care i l-a dat tatăl său înainte de moarte: „Luptă cu forţă împotriva duşmanilor şi tratează-ţi supuşii cu blândeţe”. Politica religioasă a lui Constanţiu Clor s-a deosebit mult de cea a colegilor săi care persecutau creştinii. Constanţiu a îndeplinit doar formal dispoziţiile lui Diocleţian privind prigoana acestora, în realitate el a fost tolerant, căci nu vedea nimic rău în religia creştină, ci din contra, îi aprecia pe creştini pentru calităţile lor morale înalte. Constantin a remarcat acest fapt şi a mers pe aceeaşi cale. El a înţeles că tolerarea credinţei creştinilor însemna o politică mai bună decât prigonirea Bisericii creştine. Prima soluţie părea să câştige simpatia creştinilor pentru statul roman, pe când cealaltă nu părea să aducă decât haos şi vărsare de sânge în societatea romană. Clerul creştin putea să vină la curtea lui Constantin cel Mare, iar laicii creştini puteau să devină funcţionari ai administraţiei lui, fără să se teamă pentru vieţile lor. Scriitorul bisericesc Lactanţiu şi-a dedicat marea operă „Divinae Institutiones”, pe care o scria în acel timp în apărarea credinţei şi practicilor creştine, împăratului Constantin. El a prezis că Dumnezeu îl va răsplăti pe împărat pentru măsurile lui juste şi îi va pedepsi pe ceilalţi împăraţi pentru acțiunile lor. Este puţin probabil că împăratul Constantin ar fi cunoscut mai multe despre creştinism în această perioadă a vieţii şi carierei lui. Dar circumstanţele istorice ulterioare au adus schimbări nu doar în sfera politică, ci şi în cea religioasă. În anul 312, împăratul Constantin era antrenat într-un război cu împăratul uzurpator Maxenţiu. La un moment de cotitură, înaintea bătăliei decisive de la Podul Mulvius, Constantin se converteşte la creştinism. Acest moment a constituit o schimbare radicală atât în viaţa personală a împăratului, cât şi o schimbare cu repercusiuni majore pentru societatea romană, pentru întreaga Europă şi chiar pentru întreaga lume. Ieşind învingător în lupta cu Maxenţiu, împăratul Constantin ajunge stăpân peste partea occidentală a Imperiului Roman (jumătate din întreg teritoriul). Imediat ce a obţinut controlul asupra personalului administrativ din diecezele italiene şi africane, păstrând în funcţii câţiva oameni ai lui Maxenţiu în care avea încredere şi numind câteva persoane noi care susţineau politica lui religioasă, împăratul Constantin a emis mai multe scrisori imperiale prin care ordona instituirea principiului toleranţei religioase în teritoriul condus de el. În calitatea lui de împărat principal printre ceilalţi împăraţi, Constantin avea dreptul să stabilească politica religioasă pentru întreaga lume romană. Prin restituirile de proprietăţi, subvenţiile în bani, scutirile acordate clerului şi construcţia de biserici pe care le-a ordonat în primele luni ce au urmat convertirii, Constantin a ridicat creştinismul la un statut egal cu credinţele păgâne şi a început să-l impună ca religie favorită în regiunile vestice ale imperiului. Augustul Liciniu îi tolera în mare măsură pe creştini în Estul european, dar cezarul Maximin îi persecuta făţiş în provinciile vestice ale Asiei romane. Ca urmare, după iarna 312-313, Constantin şi-a îndreptat atenţia spre colegii lui necreştini şi a căutat să le obţină acordul pentru politica lui religioasă. A căutat să-şi întărească alianţele politice cu Liciniu şi să opreascăreprimările religioase ale lui Maximin. Constantin a părăsit Roma la mijlocul lui ianuarie şi a ajuns la Milan la începutul lui februarie. Liciniu a venit de la Carnuntum şi s-a alăturat colegului său aproape în acelaşi timp. Primul rezultat al întâlnirii celor doi a fost realizarea alianţei politice dintre ei prin căsătoria lui Liciniu cu Constanţia, sora vitregă a lui Constantin. După festivităţile nupţiale, cei doi împăraţi şiau aţintit atenţia spre problemele imperiului. Cea mai mare parte a discuţiei lor se pare că s-a centrat pe politica imperială religioasă şi pe statutul creştinilor. Liciniu tolerase creştinismul încă de la Edictul lui Galerius din 311; Constantin voia însă mai mult – o politică a restituirii proprietăţilor şi protecţie legală pentru creştini. Liciniu era deschis la propunerile noului împărat principal. Ostilitatea recentă din partea lui Maximin în Răsărit şi alianţa strânsă cu Constantin în Apus l-au convins să urmeze linia cumnatului cu privire la politica religioasă a imperiului. Sub influenţa dominantă a lui Constantin, cei doi împăraţi au încheiat un acord formal, cunoscut de obicei ca „Edictul de la Milan”. Actul a fost redat de scriitorul bisericesc Lactanţiu în lucrarea sa „Despre moartea persecutorilor” (48, 2-12) şi menţionat de episcopul Eusebiu de Cezareea în „Istoria Bisericească” (X, 5, 2-14): „.Eu, Constantin Augustul, şi eu, Liciniu Augustul, ne-am întâlnit în chip fericit la Milan şi am căutat să hotărâm tot ce interesa binele şi folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora în multe privinţe, am hotărât în primul rând şi să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii înainte de de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul la orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă, şi tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră. Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar şi drept, am hotărât că voinţa noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma şi a alege respectarea sau ţinerea religiei creştine şi că fiecăruia să i se lase libertatea de a-şi da consimţământul şi a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca şi divinitatea să ne arate în toate ocaziile providenţă şi bunăvoinţa sa. De aceea ne exprimăm dorinţa noastră în acest edict ca respectivele condiţii conţinute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale în legătură cu creştinii să fie complet suprimate şi înlăturate, pentru că păreau cu totul nedrepte şi străine de blândeţea noastră şi ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber şi fără piedică de a-şi practica religia lor. Iar întrucât Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate fără nici o restricţie, prin aceasta tot aşa înţelege Domnia Ta că şi altora s-a dat îngăduinţa să urmeze cum doresc să urmeze credinţa lor proprie, lucru cerut şi de liniştea vremurilor actuale, că fiecare e liber să-şi aleagă şi să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva. Mai hotărâm totodată, în legătură cu creştinii, că locaşurile în care obişnuiseră se se adune până acum şi despre care stabilisem într-o epistolă anterioară pe care ţi-am trimis-o că lor li s-a dat altă destinaţie, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locaşuri de la fiscul nostru, fie de la altcineva, să le înmâneze fără amânare şi fără echivoc zişilor creştini fără plată. Iar dacă cineva a primit acele locaşuri sub formă de daruri şi cer ceva în schimb de la bunăvoinţa noastră, aceia să se prezinte la tribunalul magistratului local, pentru ca prin mărinimia noastră să se plătească o compensaţie. Prin grija Domniei Tale toate aceste bunuri vor trebui restituite neîntârziat şi în întregime creştinilor. Şi deoarece aceiaşi creştini nu posedau numai locaşuri de cult, unde aveau obiceiul să-şi ţină întrunirile, ci întrucât se ştie că avuseseră şi alte bunuri care nu aparţinuseră persoanelor singuratice şi comunităţii întregi, vei da porunci ca, potrivit legii anunţate mai înainte, toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nicio împotrivire creştinilor, adică totalităţii sau comunităţii lor. Dispoziţiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb preţul lor să aibă. cum am spus, nădejdea că vor fi răscumpăraţi potrivit mărinimiei noastre. Oricum, trebuie să acorzi toată atenţia faţă de comuniunea creştinilor, în sensul că porunca noastră să fie adusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândeţea noastră, să avem convingerea că liniştea publică e în felul acesta asigurată. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, prin această rânduială, bunăvoinţa dumnezeiască pe care am simţit-o de atâtea ori, să rămână dezminţită faţă de noi! Iar pentru ca textul prezentei legi şi a bunătăţii noastre să poată fi adus la cunoştinţa tuturor, e bine ca ceea ce am scris să fie afişat prin dispoziţia ta, să fie publicată pretutindeni şi să ajungă la cunoştinţa tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămână ascunsă nimănui”. Edictul de la Milan a stabilit cultul creştin ca „religio licita” în întregul Imperiu Roman, Bisericile creştine ca entităţi colective având autoritatea de a deţine proprietăţi comune sub protecţia legii romane, iar creştinii fiind văzuţi ca un grup religios protejat şi având dreptul nestânjenit de a venera pe Dumnezeul lor în interiorul societăţii romane. Constantin acţionase deja şi chiar depăşise prevederile Edictului de la Milan în Apus şi astfel, probabil, nu a fost necesar să-l publice în interiorul teritoriului guvernat de el, cu toate că a păstrat desigur o copie în arhiva lui oficială. Aştepta ca Liciniu să ia aceleaşi măsuri în Răsărit, unde creştinii suferiseră cel mai mult din cauza persecuţiilor. Liciniu va face acest lucru. Când actul a devenit oficial în vara lui 313, a pus capăt „Marii Persecuţii” şi a servit formal drept politică religioasă oficială în lumea romană pentru viitoarea decadă. Dar înainte ca să poată aplica noua politică religioasă în Răsărit, a trebuit să se confrunte cu Maximin, care-i invadase teritoriul, dar pe care Liciniu l-a învins la 30 aprilie 313, rămânând singurul împărat al Imperiului Roman de Răsărit. Cu părere de rău, peste câţiva ani Liciniu şi-a schimbat atitudinea sa faţă de Biserica creştină şi a revenit la politica de persecuţii. Sfinţii patruzeci de mucenici din Sevastia au pătimit în timpul represiunilor lui Liciniu. Împăratu Constantin îl biruie pe Liciniu în cel de-al doilea război civil (324) şi devine singurul împărat al Imperiului Roman. Înfrângerea persecutorului Liciniu a însemnat pentru creştini biruinţa definitivă a libertăţii şi toleranţei şi a pus capăt epocii persecuţiilor. Concluzie. Edictul de la Milan din 313, prin care s-a acordat libertate religioasă creştinilor, este opera măreţei personaltăţi a împăratului Constantin cel Mare. Anume lui îi revine meritul instituirii principiului toleranţei religioase şi al libertăţii, care în Imperiul Roman era manifestat faţă de toate religiile, cu excepţia religiei creştine. Din momentul convertirii şi până la sfârşitul vieţii, împăratul Constantin s-a arătat a fi un promotor al libertăţii religioase şi susţinător al Bisericii creştine. El a luat mai multe măsuri prin care creştinismul a avut posibilitate să influenţeze pozitiv societatea şi Statul roman. Acest lucru s-a făcut simţit în legislaţie, care a fost influenţată de morala creştină, în relaţiile sociale, în cultură şi artă etc. Creştinismul a fost liantul care a unit pentru multe secole înainte popoarele din componenţa Imperiului Roman, apoi a celui bizantin. Edictul de la Milan trebuie privit ca un act simbolic al biruinţei principiului toleranţei şi al libertăţii religioase care a separat două mari epoci – cea a Romei păgâne şi cea a Europei creştine.
Literatură selectivă
1. Chifăr, Nicolae. Istoria creştinismului. Iaşi, 2001.
2. Gabor, Adrian. Biserica şi Statul în primele patru secole. Bucureşti, 2003.
3. Odahl, Charles Matson. Constantin şi imperiul creştin. Bucureşti, 2006.
4. Meyendorff, Jean. Biserica Ortodoxă ieri şi azi. Bucureşti, 1996.
5. Шмеман, Александр. Исторический путь Православия. Москва, 1993.

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: 

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu