Bulgărele de aur

     Prin geamul trist pătrundea o lumină slabă care accentua starea de boală din jur. Trei suflete triste şi aproape adormite, întregeau aspectul greoi al camerei.

   - Eram gravidă, se auzi deodată în tăcerea profundă. 

   - Oh, iar începe, murmură o voce abia auzită dintr-un ungher.

   - Eram gravidă cu al treilea copil şi-mi doream tare mult să am o fetiţă, că de băieţi eram sătulă. Într-o noapte am avut un vis care m-a tulburat, mai apoi mi-a arătat calea pe care o aveam de urmat şi destinul tragic ce mă aştepta.

   - Oh, iar începe, murmura abia desluşit vocea din cealaltă parte a camerei.

   - Vă deranjez dacă povestesc?

   - Nu, doamnă Viorica, am spus eu, mie-mi place foarte mult cum povestiţi şi-apoi zile astea sunt destul de lungi, mâine eu plec şi, Dumnezeu ştie dacă ne vom mai întâlni vreodată.

   Eram în spital de două zile. Avusesem o cădere bruscă de calciu şi făcusem o criză de spasmofilie. Am mers la urgenţă şi m-au internat într-un salon mare, împreună cu două femei în vârstă, una de 54 de ani şi alta de 73 de ani. Doamna Viorica era cea de 73 de ani, avea patul aproape de al meu şi sforăia foarte tare, dar pe mine nu mă deranja. Eram obişnuită cu zgomotele din timpul zilei (sunt profesoară şi zgomotul dintr-o şcoală, mai ales în timpul pauzelor, este imposibil de egalat) şi din timpul nopţii (am o fetiţă de 7 ani care, în primii 5 ani de viaţă, m-a ţinut trează multe nopţi). Pe doamna cealaltă de salon o deranja mult şi era cam ciudată.

   Doamna Viorica avea un talent înnăscut la poveşti. Câte erau reale, cât erau fabulaţii, numai Dumnezeu ştie. Adevărul e că ştia multe, povestea multe, îmi plăcea s-o ascult şi m-a făcut să înţeleg că a dus o viaţă tare grea în primii ei ani de căsnicie şi chiar mai târziu, când s-a îmbolnăvit datorită condiţiilor grele de muncă.

   -Într-o noapte am avut un vis tare ciudat care m-a pus pe gânduri. Eram desculţă şi stăteam cu picioarele în apa Bistriţei împreună cu badea Gheorghe, cel de-al doilea bărbat al mamei mele, căruia eu nu-i ziceam tată, ci bade. Aşa mă învăţase mama şi badea Gheorghe era un om tare bun şi nu avea pretenţii de tată. Cum stăteam eu aşa, m-am aplecat uşor să-mi înmoi mâinile în apă şi am zărit o lingură şi o furculiţă de aur. Le-am scos din apă, i le-am arătat lui badea Gheorghe şi i-am spus că astea-s de la biserica părintelui Matei, numai acolo erau obiecte de aur. Badea Gheoghe m-a lăsat să le duc părintelui care avea biserica pe locul unde astăzi se află supermarketul Unicarm din Vatra Dornei. Părintele Matei a păstrat lingura, iar furculiţa a rupt-o în două. N-am luat în considerare visul decât mult mai târziu.

     Vă spuneam că eram gravidă când am avut visul. Aveam o burtă foarte mare. Doctorii îmi spuneau că am gemeni, dar la naştere s-a dovedit că aveam doi saci vitelini: într-unul era o fetiţă, iar celălalt era plin cu lichid. Aşadar, am născut pe 13 decembrie 1968 o fetiţă.

    Maternitatea de atunci, în urmă cu 44 de ani, era aici, pe locul în care se află acum spitalul. Într-o zi a venit la mine fratele meu. O asistentă l-a văzut că stă de vorbă cu mine şi m-a întrebat:

    -Cine este acel bărbat? De unde îl cunoşti?

    -E fratele meu, am răspuns.

    -Daaa!!!, s-a mirat ea. Atunci am să-ţi fiu cumnată, că eu mă aflu în legătură cu el. Să dai la mine fetiţa să ţi-o hrănesc bine şi de Crăciun ai să fii acasă.

    Eu, na, ce să zic!? Ca femeia lăuză, bucuroasă să fiu ajutată. Las fetiţa mea cu toată încrederea pe mâna ei. Fată tânără, deşteaptă, las’ că-mi hrăneşte bine fetiţa, mă ajută – gândeam eu. Hei, de Crăciun voi fi acasă cu fetiţa mea! Ce bucuroasă eram! O alăptam din trei în trei ore, până la miezul nopţii, pentru că la trei noaptea, asistentele hrăneau copiii cu glucoză.

    Dumineaţa, după ce mi-au adus-o, fetiţa era galbenă şi moale ca o lumânare de ceară. Toată ziua n-a putut mânca şi când m-am plâns, asistenta a zis:

    -Ei, lasă, că toţi copiii fac icter. De asta-i aşa galbenă. Îşi revine într-o zi, două. Şi eu am crezut asta, ca o mamă ce crede că-i a fi bine copilului bolnav.

    Spre seară, o vede o moaşă şi-mi spune direct în faţă:

    -Femeie, de unde eşti?

    -Din Argestru.

    -Ai un telefon la tine-n sat?

    -Am la serviciu…

    -Sună acolo, cheamă pe bărbatul tău şi trimite-l la preotul vostru din sat ca să vină să-ţi boteze fetiţa, că la noapte-ţi moare.

    La vorbele ei am încremenit, mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi pentru câteva clipe n-am mai ştiut ce-i cu mine. Dar Dumnezeu mi-a dat putere şi-am făcut cum m-a învăţat moaşa. A venit preotul, mi-a botezat copila şi m-am liniştit. M-am rugat la Dumnezeu să nu mi-o ia şi, într-un târziu, am adormit.

    În timpul nopţii, pe la trei, m-am trezit brusc. Dincolo de geam, un bulgăre de lumină ca de aur se mişca în dreapta şi-n stânga, de parcă ar fi vrut să deschidă geamul şi să intre. Am trezit femeile din salon, le-am arătat bulgărele de aur, dar ele nu vedeau nimic.

    -Poate ai visat, îmi spunea una.

    -N-am visat, uite-l acolo. Ce, voi nu vedeţi?!

    -E o nălucire a ta, zicea alta. Eu nu văd nimic!

    Eu mă agitam toată, voiam să merg la geam, să ridic mânerul şi să-i dau drumul în salon, dar picioarele-mi erau de plumb. Nu puteam face nicio mişcare, iar bulgărele de aur se zbătea să intre şi numai eu îl vedeam, numai eu…

   A trecut noaptea. Fetiţa mea murise la ora trei, eu încă nu ştiam, dar când a plecat din corp, sufleţelul ei mi s-a arătat la geam ca un bulgăre de aur care m-a înştiinţat de asta şi a venit să mă vadă pentru ultima dată.

   Dimineaţa, toate femeile şi-au primit copiii la sân, dar eu, nu. Am  întrebat doctorul şi mi-a spus că fetiţa mea nu se simte bine acum, dar mi-o vor da mai târziu. Din cadrul uşii salonului, o asistentă îmi spune:

   -Cheamă-ţi bărbatul să vină să facă certificatul fetiţei. Bucuroasă, am trimis vorbă acasă. Eram sigură că fetiţa îşi revenea şi urma să plecăm acasă.

   Bărbatul meu a venit. Îl aşteptam în capul scărilor, îl vedeam cum urcă încet, ca un om necăjit şi foarte trist. Puţin mai avea şi ajungea la mine, când o infirmieră îi zise:

   -Dumneata eşti domnul Irimescu?

   -Da, răspunse el, urcând scările.

   -Să vii să-ţi iei copilul de la morgă şi să-i faci certificatul de deces.

   Am îmnărmurit. Mi s-a înceţoşat în faţă şi… n-am mai ştiut nimic.

   La o săptămână am plecat acasă. Fetiţa mea era deja îngropată de câteva zile, am mers încet la cimitir, am plâns şi, când să plec acasă, un bulgăre de aur mi s-a apropiat de faţă. Am simţit o mângâiere de gheaţă şi atunci mi-am amintit despre bulgărele de aur pe care nu l-am putut primi la piept atunci când a plecat din trupul fetiţei mele. Şi tot atunci am înţeles semnificaţia visului: linguriţa pe care părintele Matei o păstrase era trupul fetiţei mele pe care îl îngropase în cimitir.

   În salon era linişte. Nu am ştiut nicio clipă dacă femeia cea mofturoasă ce era cu noi în salon ascultase povestea doamnei Viorica sau nu. Ea şi-a încheiat povestea şi a tăcut. După un timp, un sforăit uşor se auzea dinspre patul ei.    

   Povestea ei m-a tulburat, de parcă aş fi trăit-o chiar eu şi n-am putut rosti la final nici un cuvânt. Nici ea nu a pus vreo întrebare… pur şi simplu a vorbit, a vorbit pentru a-şi linişti sufletul ei bătrân şi îndurerat…

Din volumul BULGĂRELE DE AUR, autor Anişoara Vleju, Iaşi, 2013

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity
http://negrupealb.ning.com/forum/topics/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity