Prin
geamul trist pătrundea o lumină slabă care accentua starea de boală din jur.
Trei suflete triste şi aproape adormite, întregeau aspectul greoi al camerei.
- Eram gravidă, se auzi
deodată în tăcerea profundă.
- Oh, iar începe, murmură o
voce abia auzită dintr-un ungher.
- Eram gravidă cu al treilea
copil şi-mi doream tare mult să am o fetiţă, că de băieţi eram sătulă. Într-o
noapte am avut un vis care m-a tulburat, mai apoi mi-a arătat calea pe care o
aveam de urmat şi destinul tragic ce mă aştepta.
- Oh, iar începe, murmura
abia desluşit vocea din cealaltă parte a camerei.
- Vă deranjez dacă povestesc?
- Nu, doamnă Viorica, am spus
eu, mie-mi place foarte mult cum povestiţi şi-apoi zile astea sunt destul de
lungi, mâine eu plec şi, Dumnezeu ştie dacă ne vom mai întâlni vreodată.
Eram în spital de două zile. Avusesem o cădere bruscă de calciu şi
făcusem o criză de spasmofilie. Am mers la urgenţă şi m-au internat într-un
salon mare, împreună cu două femei în vârstă, una de 54 de ani şi alta de 73 de
ani. Doamna Viorica era cea de 73 de ani, avea patul aproape de al meu şi sforăia
foarte tare, dar pe mine nu mă deranja. Eram obişnuită cu zgomotele din timpul
zilei (sunt profesoară şi zgomotul dintr-o şcoală, mai ales în timpul pauzelor,
este imposibil de egalat) şi din timpul nopţii (am o fetiţă de 7 ani care, în
primii 5 ani de viaţă, m-a ţinut trează multe nopţi). Pe doamna cealaltă de
salon o deranja mult şi era cam ciudată.
Doamna Viorica avea un talent înnăscut la poveşti. Câte erau reale, cât
erau fabulaţii, numai Dumnezeu ştie. Adevărul e că ştia multe, povestea multe,
îmi plăcea s-o ascult şi m-a făcut să înţeleg că a dus o viaţă tare grea în
primii ei ani de căsnicie şi chiar mai târziu, când s-a îmbolnăvit datorită
condiţiilor grele de muncă.
-Într-o
noapte am avut un vis tare ciudat care m-a pus pe gânduri. Eram desculţă şi
stăteam cu picioarele în apa Bistriţei împreună cu badea Gheorghe, cel de-al
doilea bărbat al mamei mele, căruia eu nu-i ziceam tată, ci bade. Aşa mă
învăţase mama şi badea Gheorghe era un om tare bun şi nu avea pretenţii de
tată. Cum stăteam eu aşa, m-am aplecat uşor să-mi înmoi mâinile în apă şi am
zărit o lingură şi o furculiţă de aur. Le-am scos din apă, i le-am arătat lui
badea Gheorghe şi i-am spus că astea-s de la biserica părintelui Matei, numai
acolo erau obiecte de aur. Badea Gheoghe m-a lăsat să le duc părintelui care
avea biserica pe locul unde astăzi se află supermarketul Unicarm din Vatra
Dornei. Părintele Matei a păstrat lingura, iar furculiţa a rupt-o în două. N-am
luat în considerare visul decât mult mai târziu.
Vă spuneam că eram gravidă când am avut visul. Aveam o burtă foarte
mare. Doctorii îmi spuneau că am gemeni, dar la naştere s-a dovedit că aveam
doi saci vitelini: într-unul era o fetiţă, iar celălalt era plin cu lichid.
Aşadar, am născut pe 13 decembrie 1968 o fetiţă.
Maternitatea de atunci, în urmă cu 44 de ani, era aici, pe locul în care
se află acum spitalul. Într-o zi a venit la mine fratele meu. O asistentă l-a
văzut că stă de vorbă cu mine şi m-a întrebat:
-Cine este acel bărbat? De unde îl cunoşti?
-E fratele meu, am răspuns.
-Daaa!!!, s-a mirat ea. Atunci am să-ţi fiu cumnată, că eu mă aflu în
legătură cu el. Să dai la mine fetiţa să ţi-o hrănesc bine şi de Crăciun ai să
fii acasă.
Eu, na, ce să zic!? Ca femeia lăuză, bucuroasă să fiu ajutată. Las
fetiţa mea cu toată încrederea pe mâna ei. Fată tânără, deşteaptă, las’ că-mi
hrăneşte bine fetiţa, mă ajută – gândeam eu. Hei, de Crăciun voi fi acasă cu
fetiţa mea! Ce bucuroasă eram! O alăptam din trei în trei ore, până la miezul
nopţii, pentru că la trei noaptea, asistentele hrăneau copiii cu glucoză.
Dumineaţa, după ce mi-au adus-o, fetiţa era galbenă şi moale ca o
lumânare de ceară. Toată ziua n-a putut mânca şi când m-am plâns, asistenta a
zis:
-Ei, lasă, că toţi copiii fac icter. De asta-i aşa galbenă. Îşi revine
într-o zi, două. Şi eu am crezut asta, ca o mamă ce crede că-i a fi bine
copilului bolnav.
Spre
seară, o vede o moaşă şi-mi spune direct în faţă:
-Femeie, de unde eşti?
-Din Argestru.
-Ai un telefon la tine-n sat?
-Am la serviciu…
-Sună acolo, cheamă pe bărbatul tău şi trimite-l la preotul vostru din
sat ca să vină să-ţi boteze fetiţa, că la noapte-ţi moare.
La vorbele ei am încremenit, mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi
pentru câteva clipe n-am mai ştiut ce-i cu mine. Dar Dumnezeu mi-a dat putere
şi-am făcut cum m-a învăţat moaşa. A venit preotul, mi-a botezat copila şi m-am
liniştit. M-am rugat la Dumnezeu să nu mi-o ia şi, într-un târziu, am adormit.
În timpul nopţii, pe la trei, m-am trezit brusc. Dincolo de geam, un
bulgăre de lumină ca de aur se mişca în dreapta şi-n stânga, de parcă ar fi
vrut să deschidă geamul şi să intre. Am trezit femeile din salon, le-am arătat
bulgărele de aur, dar ele nu vedeau nimic.
-Poate ai visat, îmi spunea una.
-N-am visat, uite-l acolo. Ce, voi nu vedeţi?!
-E o nălucire a ta, zicea alta. Eu nu văd nimic!
Eu mă agitam toată, voiam să merg la geam, să ridic mânerul şi să-i dau
drumul în salon, dar picioarele-mi erau de plumb. Nu puteam face nicio mişcare,
iar bulgărele de aur se zbătea să intre şi numai eu îl vedeam, numai eu…
A
trecut noaptea. Fetiţa mea murise la ora trei, eu încă nu ştiam, dar când a
plecat din corp, sufleţelul ei mi s-a arătat la geam ca un bulgăre de aur care m-a
înştiinţat de asta şi a venit să mă vadă pentru ultima dată.
Dimineaţa, toate femeile şi-au primit copiii la sân, dar eu, nu. Am întrebat doctorul şi mi-a spus că fetiţa mea
nu se simte bine acum, dar mi-o vor da mai târziu. Din cadrul uşii salonului, o
asistentă îmi spune:
-Cheamă-ţi bărbatul să vină să facă certificatul fetiţei. Bucuroasă, am
trimis vorbă acasă. Eram sigură că fetiţa îşi revenea şi urma să plecăm acasă.
Bărbatul meu a venit. Îl aşteptam în capul scărilor, îl vedeam cum urcă
încet, ca un om necăjit şi foarte trist. Puţin mai avea şi ajungea la mine,
când o infirmieră îi zise:
-Dumneata eşti domnul Irimescu?
-Da, răspunse el, urcând scările.
-Să vii să-ţi iei copilul de la morgă şi să-i faci certificatul de
deces.
Am îmnărmurit. Mi s-a înceţoşat în faţă şi… n-am mai ştiut nimic.
La o săptămână am plecat acasă. Fetiţa mea era
deja îngropată de câteva zile, am mers încet la cimitir, am plâns şi, când să
plec acasă, un bulgăre de aur mi s-a apropiat de faţă. Am simţit o mângâiere de
gheaţă şi atunci mi-am amintit despre bulgărele de aur pe care nu l-am putut
primi la piept atunci când a plecat din trupul fetiţei mele. Şi tot atunci am
înţeles semnificaţia visului: linguriţa pe care părintele Matei o păstrase era
trupul fetiţei mele pe care îl îngropase în cimitir.
În salon era linişte. Nu am ştiut nicio clipă dacă femeia cea mofturoasă
ce era cu noi în salon ascultase povestea doamnei Viorica sau nu. Ea şi-a
încheiat povestea şi a tăcut. După un timp, un sforăit uşor se auzea dinspre
patul ei.
Povestea ei m-a tulburat, de parcă aş fi trăit-o chiar eu şi n-am putut
rosti la final nici un cuvânt. Nici ea nu a pus vreo întrebare… pur şi simplu a
vorbit, a vorbit pentru a-şi linişti sufletul ei bătrân şi îndurerat…
Din volumul BULGĂRELE DE AUR, autor Anişoara Vleju, Iaşi, 2013
http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity
http://negrupealb.ning.com/forum/topics/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity
Din volumul BULGĂRELE DE AUR, autor Anişoara Vleju, Iaşi, 2013
http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity
http://negrupealb.ning.com/forum/topics/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu