Cruciada copiilor este poate
unul dintre cele mai neobişnuite evenimente din tot evul mediu. Copiii vor
pleca la războiul sfânt după cea de-a patra cruciadă (1202-1204), un dezastru
al dogmei şi învățăturii creştine având în vedere îndepărtarea tot mai flagrantă
de scopul inițial al acestor campanii militare. Prin inițiativa lor, grupul de
copii încearcă, cel puțin la nivel mental, să reînvie valorile creştine
prin imaginea purității pe care o invocă. Episodul însă se desfăşoară tragic…
Într-o zi de mai, în
1212, îşi face apariția la Saint-Denis, la curtea regelui Phillippe, un păstor
de numai 12 ani pe nume Etienne, originar din micul orăşel Cloyes, care susține
că Iisus i s-ar fi revelat şi l-ar fi îndemnat să plece în cruciadă. Regele nu
se lasă impresionat, dar copilul, înflăcărat de epifanie, îşi intră în rolul de
lider religios, unul care trebuie să reuşească acolo unde cei mai vârstnici au
dat greş. De 15 ani se tot predica necesitatea unei cruciade împotriva
musulmanilor din Spania sau a ereticilor din Languedoc. Nu a fost deoc greu ca
toată fervoarea să se infiltreze şi în sufletul unui copil care îşi asumă şi el
rolul de păstor spiritual, visând să devină un soi de Petre Eremitul, care îşi
câştigase aura legendară secolul trecut. Începe să predice la porțile abației
Saint-Denis, spunând că va conduce un grup de copii în Ţara Sfântă, că mările
vor seca în fața lor şi vor pătrunde nestingheriți în orient. Etienne are un
talent oratoric deosebit, cu care îi impresionează chiar şi pe bătrâni. De
necrezut, dar izbuteşte în cele din urmă să adune o masă mare de copii dornici
să plece pe meleaguri străine în căutarea lui Dumnezeu. Se reunesc la Vendome
şi pornesc în nevinovata lor expediție.
Contemporanii
vorbesc de un număr colosal, mii de suflete care iau calea pelerinajului.
Majoritatea sunt copii de țărani, deşi când şi când mai apre câte-un vlăstar de
viță nobilă. Sunt şi fete, câțiva preoți, câțiva pelerini mai vârstnici, unii
animați de pietate, alții de sărăcie. Expediția începe după binecuvântarea
preoților locali şi respingerea suferințelor părinteşti în numele unui ideal
mai măreț. În afară de Stephan pe care îl purta o căruță şi cei câțiva copii de
nobil, toți merg pe jos. Conducătorul capătă o aură de sfințenie, poate şi din
cauza veşmintelor modeste şi chipului tânăr, luminat de credință. Trec de Tours
şi Lyon, mărşăluind spre Marseille într-o vară toridă. Depind de mila
localnicilor şi aceştia abia se întrețin pe sine.
Moartea îi ia
unul câte unul. Ajungând la Marseille, sunt întâmpinați cu mare bucurie şi li
se oferă adăpost. În dimineata următoare se grăbesc spre port, iar când minunea
promisă nu se înfăptuieşte şi mările nu se despart, unii îl acuză pe Etienne de
trădare, iar alții aşteaptă cuminți, poate s-o îndura Dumnezeu de ei. După
câteva zile, doi comercianți pe nume Hugues Ferreus şi Guillaume de Posqueres
se oferă să le pună la dispoziție corăbii pentru a-I transporta în Palestina,
în numele Domnului. Etienne acceptă cu entuziasm cele 7 vase care îi poartă
departe, iar vreme de 18 ani nu se mai ştie nimic de micii pelerini.
Poveştile despre Etienne ajung şi în zona renană. La numai
câteva săptămâni după asumarea misionarismului, Nikolas predică acelaşi mesaj
al ascendentului moral asupra cavalerilor a căror lăcomie a dus la prăbuşirea
țelului inițial al războaielor. La Köln începe să se adune o armată de copii,
grație vorbelor pline de elan ale micului predicator. Spre deosebire de
francezii care vor să se înstăpânească cu forța în Tara Sfântă, germanii doresc
să realizeze scopul prin convertirea infidelilor. În general, copiii din
Renania erau ceva mai în vârstă şi participau mai multe fete decât în grupul
lui Etienne. Rangul social varia de la nobili la vagabonzi. Expediția se
împarte în două: primul grup, numărând după cronici 20.000, era condus de
însuşi Nikolas, care ia ruta Basel-Elveția de vest-Geneva, trecând Alpii prin
Mont Cenis. Pierderile omeneşti sunt grele.
La finele lui august
mai puțin de o treime izbuteşte să vadă zidurile Genevei. Au permisiune de
şedere, iar bucuria îşi face loc în sufletele lor. Dar când mare refuză să
asculte, la fel ca la Marseille, dezamăgirea este fără margini, crescând şi
suspiciunea unui complot. Unii aleg să rămână în oraş, dar Nikolas continuă
călătoria îndreptându-se spre Pisa. Acolo două corăbii transportă o parte
dintre ei în Palestina, dar soarta lor rămâne necunoscută. Nikolas însă mai
aşteaptă un miracol şi apelează la însuşi papa Inocentiu, înduioşat de pioşenia
dar şi de naivitatea lor. Îi îndeamnă cu blândețe să plece înapoi acasă şi să
îşi reia misiunea atunci când vor fi mari, acea de a lupta pentru Iisus.
Se cunosc puține
despre drumul de întoarcere. Mulți sunt răpuşi de boli sau intemperii, cei mai
norocoşi ajung în grija unor familii italiene. Sporadic mai se iveşte câte unul
înapoi acasă. Nikolas probabil că nu este printre aceştia. Părinții suferinzi
şi indignați însă, cer arestarea tatălui copilului, care i-ar fi susținut
inițiativa prostească din aroganță. Acesta este spânzurat. Soarta nu surâde
nici celui de-al doilea grup de copii. Trecând prin Elveția centrală şi Italia
poposesc la Ancona, dar marea iarăşi nu se desparte şi copiii se mişcă spre
Brindisi. Şi aici întâmpină aceeaşi situație: câteva vase dispuse să ducă un
număr în Palestina sau lungul drum spre casă care se sfârşeşte de obicei în
mizerie şi moarte.
Francezii au
avut poate ceva mai multe de îndurat. În 1230 un preot ne spune o poveste
interesantă din est. Fusese alături de Etienne la Marseille, îmbarcându-se pe
unul din vasele negustoreşti. Vremea rea face ravagii, iar două corăbii
naufragiază pe insula San Pietro. Cele cinci care supraviețuiesc furtunii se
trezesc inconjurate de un detaşament al sarazinilor, aflând că totul era un
aranjament pentru a fi vânduți ca sclavi. Sunt duşi toți la Bougie, pe coasta
algeriană. Majoritatea rămâne aici în captivitate, puțini ajung în Egiptul care
plătea mai bine pentru sclavii europeni. Guvernatorul Alexandriei achiziționează
o parte pentru a-i lucra pământurile. Preotul povesteşte că mai erau în viață
în jur de 700. Câtiva sunt duşi la Baghdad, unde devin martiri pentru că refuză
convertirea la Islam. Cei mai norocoşi se pare că sunt acest preot şi cei
câțiva care ştiu să scrie şi să citească. Guvernatorul Egiptului, al-Adil,
interesat de limbile şi cultura ocidentală, îi păstrează ca traducători şi
secretari, asigurându-le condiții relativ bune. Dar ei sunt excepția. Copiii se
jerfesc de dragul unui ideal în care poate că, în inocența lor, au crezut mai
mult decât oricine. Dar nici măcar ei nu au restituit Ierusalimul creştinilor..
Sursa: www.historia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu