Iubirile scriitorilor noştri

    Poetul Ion Vinea a avut peste zece mii de femei, în timp ce colegul său de breaslă Ion Barbu şi-a trecut în agendă doar cinci mii de amante. Altfel, Camil Petrescu s-a iubit cu Monica Lovinescu, Nichita Stănescu cu Gabriela Melinescu, Preda cu Aurora Cornu şi Nina Cassian, Piru cu (mai toate) studentele sale, Dinescu şi Iaru cu Denisa Comănescu.

    Iubirea - cea mai veche temă prezentă în literatura şi în mitologia universală - şi poveştile de dragoste au învolburat imaginaţia oamenilor de la începuturi până în zilele noastre. Despre pasiunile amoroase ale scriitorilor, cele care au inspirat personaje şi pagini de neuitat ale literaturii, s-ar putea întocmi voluminoase antologii. Ţinând cont de spaţiu şi context, noi vom încerca doar o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre relaţiile/iubirile marilor scriitori români de ieri sau de astăzi.

                                         Campionul campionilor, Ion Vinea
      Ion Vinea, mare poet şi prozator, autorul romanului „Lunatecii", se lăuda că a avut în aşternut, de-a lungul vieţii, aproximativ zece mii de femei. Apropiaţii spun despre virilul om de litere că nu vorbea chiar aiurea. Vinea scrisese relativ mult şi publicase în toate revistele, dar era atât de prins de caznele amorului, încât, până în momentul morţii, nu tipărise niciun volum. Abia când se afla pe patul de moarte, prietenii i-au strâns poeziile în volumul, celebru în literatura română, „Ora fântânilor". I-au dus repede cartea de la tipografie, iar muribundul a ţinut în mână, înainte de a pleca pe cealaltă lume, primul său volum de poeme.

                                        Ménage à trois
      Acelaşi Ion Vinea (bătrân) şi prozatorul Petru Dumitriu (tânăr şi în ascensiune) trăiau cu aceeaşi femeie - Henriette Yvonne Stahl. Un tihnit şi voios ménage à trois. Într-o zi vine la Dumitriu, care era director la o mare editură, un scriitor şi îl roagă să-i publice o nuvelă. Şocat, Petru Dumitriu observă că este chiar povestea cu Henriette şi că nu e scrisă tocmai elegant. Dumitriu şi-a zis atunci: „Nuvela asta e despre mine şi Henriette. Dacă nu i-o public, se face vâlvă. Nuvela e proastă, iar dacă o tipăresc, nu va avea niciun ecou". Ceea ce s-a şi întâmplat. În anii puterii populare, Vinea nu avea drept de semnătură. Făcea traduceri, dar le semna... Petru Dumitriu, care încasa banii şi îi ducea amicului său. Uneori, Dumitriu, beat fiind, îl suna pe Vinea să-i spună că a cheltuit toţi banii pe cadouri pentru Henriette.

                                          Ion Barbu nu ierta nimic
    La rândul său, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian)  s-a bucurat de dezmierdările a cinci mii de femei. Moartea i-a fost grăbită de faptul că asaltase, la pielea goală, o tânără într-o cameră neîncălzită. Era iarnă, iar sistemul imunitar al poetului era slăbit din pricină că se droga cu eter - obişnuia să îşi pună măşti cu vată îmbibată în eter. Ion Barbu făcuse ciroză, dar continua să alerge după femei. Una dintre tinerele nevinovate pe care le desfăta aproape zilnic cu câte o partidă de amor era juna poetă Nina Cassian, o fată destul de urâţică și care, la finele anului 2010, s-a autocaracterizat astfel: „Până la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine!". Mare amatoare de plăceri trupeşti, Nina ajunsese la bătrâneţe să se culce numai cu tineri sub 20 de ani.

                                         Urâta şi bestiile (tinere)
      Despre apetitul sexual al Ninei Cassian aflăm câte ceva şi de la scriitorul Cristian Teodorescu. Acesta, într-un articol postat pe blogul său, o numeşte/alintă pe celebra şi venerabila poetă drept cea mai frumoasă femeie urâtă din lume: „Prin 1985, am luat cu împrumut de la Ovid S. Crohmălniceanu, mare admirator al autoarei lui «Nică fără frică», două cărţi de poezie de-ale Ninei, cum îi spunea profesorul care fusese îndrăgostit de ea, cam fără speranţe. Când i le duc înapoi, mă întreabă Croh cum mi s-au părut. Mai ştiind una-alta despre aventurile ei erotice, zic: « Cam frigide, dom' profesor!». Croh, serios şi contrariat: «Vorbeşti serios?! Dar ai cunoscut-o pe Nina?». O văzusem odată pe Calea Victoriei şi rămăsesem cu ochii după ea - nu cu vreun interes de cotoi, dar sclipea. După '90, am stat de vorbă de vreo două ori, pe vremea când încă întorceau bărbaţii capul după ea pe stradă. Mi-a răspuns, zâmbind, la tot soiul de întrebări neruşinate, cerându-mi s-o tutuiesc, cât mai provocator. (...) Totuşi, pentru că orgolioasa poetă simţea că mă uitam la ea cu tot interesul, în ciuda diferenţei de vârstă de mai bine de 30 de ani dintre noi, ne-am despărţit amical".

                                        Patul lui Camil Petrescu
      Camil Petrescu, autorul „Patului lui Procust", a fost amantul tinerei scriitoare şi critic literar Monica Lovinescu. Aceasta l-a pasat unei nimfomane pe care, în cele din urmă, prozatorul a luat-o de nevastă. Soţia lui Camil Petrescu, care aducea fără nicio jenă bărbaţi în casă, l-a chinuit pe scriitor până în clipa morţii sale, survenită la vârsta de 63 de ani. A decedat la spital, din pricina unei boli de circulaţie a sângelui, după ce şi-a smuls din vene perfuziile care îl ţineau în viaţă. Cum Camil nu avea încredere în medici, se trata singur cu halva, fiind convins că astfel sângele îi va circula mai lesne prin artere. Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu și verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu, s-a căsătorit, mulţi ani mai târziu, cu poetul Virgil Ierunca.

                                        Un cvartet cu nuvelişti sentimentali
    Zaharia Stancu avea o aventură cu Lydia Manolovici, dar făcea mofturi în faţa lui Anton Holban şi a lui Octav Şuluţiu, care, din neţărmurită dragoste, îi dedicaseră, fiecare, câte un roman. Părea, în fapt, un banal trio amoros, Anton Holban-Octav Șuluțiu-Lydia Manolovici, cu suferinţele, chinurile şi leşinurile lui foarte artistice - cum povesteşte Ioana Pârvulescu în „Întoarcere în Bucureştiul interbelic". În realitate era un ditamai cvartetul, căci frumoasa, jucăuşa, „l'allumeuse Dania", după numele literar pe care i-l dăduse Holban, îi aţâţă erotic pe ce doi, dar îl preferă pentru lucrurile mai serioase pe un al treilea, mai teluricul Zaharia Stancu (în romanul cu cheie al acestuia, „Oameni cu joben", ea se lăsa sărutată de personajul care-l travesteşte pe Holban doar pentru a vedea „cum sărută un nuvelist sentimental").

                                        Şi totuşi, fermecătoarea evreică Lydia
      Tot despre Lydia (Manolovici), Stancu, Holban şi Şuluţiu scrie minunat şi Şerban Tomşa, într-o scrisoare imaginară trimisă lui Anton Holban. „Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate şi i-a dedicat romanul «Ambigen». Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca, fără prea multe mofturi, cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Lydia Manolovici a găsit pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, «Oameni cu joben»,  în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul! Lydia a avut, în cele din urmă, ceea ce a meritat! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiserăţi dumneavoastră cu mult înainte."

                                         Nichita Stănescu, iubitul nebun al Gabrielei Melinescu
        În tinereţe, Nichita Stănescu a avut o relaţie extrem de pasională cu Gabriela Melinescu, o încântătoare poetă din generaţia lui. Ajunsă în Suedia, Melinescu l-a promovat mult pe neasemuitul poet pentru a obţine Premiul Nobel, deşi se despărţiseră de multă vreme, iar ea se căsătorise cu un suedez. Când erau iubiţi, Nichita o încuia pe Gabriela în apartamentul său şi pleca la beţii care durau câteva zile. Uneori, ea suna disperată la instalatori care veneau să spargă uşa, salvând-o astfel de la moarte prin inaniţie.

                                         Preda şi Aurora Cornu
     Cât timp a fost căsătorit cu poeta şi prozatoarea Aurora Cornu, Marin Preda a scris foarte intens. Ea, mai tânără cu 12 ani decât el, era inteligentă şi îi dădea sugestii în legătură cu construcţia cărţilor şi cu pasajele care ar fi trebuit să fie eliminate. „Moromeţii", partea întâi, îi datorează enorm Aurorei Cornu. După divorţ, Preda a început să-şi construiască naiv şi schematic romanele („Delirul", „Marele singuratic") şi să se irosească în amoruri ieftine. Printre altele, prin dormitorul lui Preda a trecut şi necruţătoarea Nina Cassian.

                                        Păunescu şi Ana Blandiana
      Însurat cu poeta Constanţa Buzea, poetul Adrian Păunescu avea o relaţie de dragoste cu o altă poetă a acelor vremuri, Ana Blandiana (Otilia Coman, pe numele său real). Despre această legătură vorbeşte chiar Constanţa Buzea, prima soţie a lui Păunescu: „Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa . Mirosind a zăpadă, au descărcat în mijlocul mesei noastre rotunde o plasă cu mere roşii, de vis. Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire. În vremea aceea, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana, îmbrăţişându-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice. Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea".

                                       Manolescu - profesorul şi cuceritorul
       Nicolae Manolescu s-a iubit cu criticul de teatru şi realizatorul de televiziune Marina Constantinescu. Întrebată în ce fel i-a schimbat destinul povestea de dragoste pe care a trăit-o în anii de după facultate cu Manolescu, Marina Constantinescu a răspuns: „Cred că acea poveste, care a durat ani buni, m-a marcat fundamental. Este relaţia care m-a maturizat, din toate punctele de vedere. Relaţia care mi-a revelat eul". Foştii colegi ai lui Nicolae Manolescu povestesc că acesta le dădea chiar şi lecţii de agăţat. Odată, fiind la un festival împreună cu optzeciştii, Manolescu se plimba cu câţiva poeţi pe străzile Iaşiului. La un moment dat, au văzut în faţa lor o femeie trăsnet. „Pariez cu voi că o agăţ din prima", a spus Manolescu. „Vă băgaţi?" „Mai încape vorbă?!", au răspuns în cor poeţii. Manolescu s-a desprins de grup, s-a apropiat de femeie, i-a spus câteva vorbe şi au plecat împreună. În noaptea respectivă, criticul n-a mai apărut la hotel. Răutăcioşii şi invidioşii mai spun despre stimabilul domn, care a fost implicat şi într-o lungă poveste de dragoste cu prozatoarea Dana Dumitriu (a murit destul de tânără, de cancer, după ce se despărţise de Manolescu), că era atât de admirat de femei, încât nu mai ştia cum să scape de insistenţele studentelor şi ale nevestelor prietenilor.

                                    Alţi cuceritori de seamă ai literaturii române
      Alexandru Piru, critic şi istoric literar, rector la Craiova fiind, avea enorm succes la studentele sale. Cei care l-au cunoscut îndeaproape spuneau că era atât de perseverent şi de docil, încât reuşea să facă faţă cu succes tuturor solicitărilor.
     Nici prozatorul Mircea Nedelciu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai optzecismului şi postmodernismului, nu făcea nazuri când venea vorba despre sensibilitatea şi frumuseţea sexului opus. Autorul „Tratamentului fabulatoriu" obişnuia să se prefacă beat ca să fie condus acasă de câte o frumoasă domnişoară trupeşă. 

     Florin Iaru, un alt poet visător şi zăpăcit, nematurizat pe deplin nici astăzi (este căsătorit cu mai tânăra scriitoare Cecilia Ştefănescu), i-a suflat-o, pe vremuri, pe Denisa Comănescu lui Mircea Dinescu. Vădit supărat pe fapta amicului său, Dinescu a scris atunci: „De când am aflat că Denisa Comănescu umblă cu Florin Râpă (numele adevărat al lui Iaru), o pasăre-mpuşcată a ţipat în mine." 

     La 60 de ani, Mihail Sadoveanu şi-a părăsit familia pentru tânăra Valeria Mitru (20 de ani). I-a dedicat fetişcanei şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii mele"), care l-a lăsat rece pe Eugen Lovinescu. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961.

Articol preluat de pe site-ul  http://qmagazine.ro/

Bulgărele de aur

     Prin geamul trist pătrundea o lumină slabă care accentua starea de boală din jur. Trei suflete triste şi aproape adormite, întregeau aspectul greoi al camerei.

   - Eram gravidă, se auzi deodată în tăcerea profundă. 

   - Oh, iar începe, murmură o voce abia auzită dintr-un ungher.

   - Eram gravidă cu al treilea copil şi-mi doream tare mult să am o fetiţă, că de băieţi eram sătulă. Într-o noapte am avut un vis care m-a tulburat, mai apoi mi-a arătat calea pe care o aveam de urmat şi destinul tragic ce mă aştepta.

   - Oh, iar începe, murmura abia desluşit vocea din cealaltă parte a camerei.

   - Vă deranjez dacă povestesc?

   - Nu, doamnă Viorica, am spus eu, mie-mi place foarte mult cum povestiţi şi-apoi zile astea sunt destul de lungi, mâine eu plec şi, Dumnezeu ştie dacă ne vom mai întâlni vreodată.

   Eram în spital de două zile. Avusesem o cădere bruscă de calciu şi făcusem o criză de spasmofilie. Am mers la urgenţă şi m-au internat într-un salon mare, împreună cu două femei în vârstă, una de 54 de ani şi alta de 73 de ani. Doamna Viorica era cea de 73 de ani, avea patul aproape de al meu şi sforăia foarte tare, dar pe mine nu mă deranja. Eram obişnuită cu zgomotele din timpul zilei (sunt profesoară şi zgomotul dintr-o şcoală, mai ales în timpul pauzelor, este imposibil de egalat) şi din timpul nopţii (am o fetiţă de 7 ani care, în primii 5 ani de viaţă, m-a ţinut trează multe nopţi). Pe doamna cealaltă de salon o deranja mult şi era cam ciudată.

   Doamna Viorica avea un talent înnăscut la poveşti. Câte erau reale, cât erau fabulaţii, numai Dumnezeu ştie. Adevărul e că ştia multe, povestea multe, îmi plăcea s-o ascult şi m-a făcut să înţeleg că a dus o viaţă tare grea în primii ei ani de căsnicie şi chiar mai târziu, când s-a îmbolnăvit datorită condiţiilor grele de muncă.

   -Într-o noapte am avut un vis tare ciudat care m-a pus pe gânduri. Eram desculţă şi stăteam cu picioarele în apa Bistriţei împreună cu badea Gheorghe, cel de-al doilea bărbat al mamei mele, căruia eu nu-i ziceam tată, ci bade. Aşa mă învăţase mama şi badea Gheorghe era un om tare bun şi nu avea pretenţii de tată. Cum stăteam eu aşa, m-am aplecat uşor să-mi înmoi mâinile în apă şi am zărit o lingură şi o furculiţă de aur. Le-am scos din apă, i le-am arătat lui badea Gheorghe şi i-am spus că astea-s de la biserica părintelui Matei, numai acolo erau obiecte de aur. Badea Gheoghe m-a lăsat să le duc părintelui care avea biserica pe locul unde astăzi se află supermarketul Unicarm din Vatra Dornei. Părintele Matei a păstrat lingura, iar furculiţa a rupt-o în două. N-am luat în considerare visul decât mult mai târziu.

     Vă spuneam că eram gravidă când am avut visul. Aveam o burtă foarte mare. Doctorii îmi spuneau că am gemeni, dar la naştere s-a dovedit că aveam doi saci vitelini: într-unul era o fetiţă, iar celălalt era plin cu lichid. Aşadar, am născut pe 13 decembrie 1968 o fetiţă.

    Maternitatea de atunci, în urmă cu 44 de ani, era aici, pe locul în care se află acum spitalul. Într-o zi a venit la mine fratele meu. O asistentă l-a văzut că stă de vorbă cu mine şi m-a întrebat:

    -Cine este acel bărbat? De unde îl cunoşti?

    -E fratele meu, am răspuns.

    -Daaa!!!, s-a mirat ea. Atunci am să-ţi fiu cumnată, că eu mă aflu în legătură cu el. Să dai la mine fetiţa să ţi-o hrănesc bine şi de Crăciun ai să fii acasă.

    Eu, na, ce să zic!? Ca femeia lăuză, bucuroasă să fiu ajutată. Las fetiţa mea cu toată încrederea pe mâna ei. Fată tânără, deşteaptă, las’ că-mi hrăneşte bine fetiţa, mă ajută – gândeam eu. Hei, de Crăciun voi fi acasă cu fetiţa mea! Ce bucuroasă eram! O alăptam din trei în trei ore, până la miezul nopţii, pentru că la trei noaptea, asistentele hrăneau copiii cu glucoză.

    Dumineaţa, după ce mi-au adus-o, fetiţa era galbenă şi moale ca o lumânare de ceară. Toată ziua n-a putut mânca şi când m-am plâns, asistenta a zis:

    -Ei, lasă, că toţi copiii fac icter. De asta-i aşa galbenă. Îşi revine într-o zi, două. Şi eu am crezut asta, ca o mamă ce crede că-i a fi bine copilului bolnav.

    Spre seară, o vede o moaşă şi-mi spune direct în faţă:

    -Femeie, de unde eşti?

    -Din Argestru.

    -Ai un telefon la tine-n sat?

    -Am la serviciu…

    -Sună acolo, cheamă pe bărbatul tău şi trimite-l la preotul vostru din sat ca să vină să-ţi boteze fetiţa, că la noapte-ţi moare.

    La vorbele ei am încremenit, mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi pentru câteva clipe n-am mai ştiut ce-i cu mine. Dar Dumnezeu mi-a dat putere şi-am făcut cum m-a învăţat moaşa. A venit preotul, mi-a botezat copila şi m-am liniştit. M-am rugat la Dumnezeu să nu mi-o ia şi, într-un târziu, am adormit.

    În timpul nopţii, pe la trei, m-am trezit brusc. Dincolo de geam, un bulgăre de lumină ca de aur se mişca în dreapta şi-n stânga, de parcă ar fi vrut să deschidă geamul şi să intre. Am trezit femeile din salon, le-am arătat bulgărele de aur, dar ele nu vedeau nimic.

    -Poate ai visat, îmi spunea una.

    -N-am visat, uite-l acolo. Ce, voi nu vedeţi?!

    -E o nălucire a ta, zicea alta. Eu nu văd nimic!

    Eu mă agitam toată, voiam să merg la geam, să ridic mânerul şi să-i dau drumul în salon, dar picioarele-mi erau de plumb. Nu puteam face nicio mişcare, iar bulgărele de aur se zbătea să intre şi numai eu îl vedeam, numai eu…

   A trecut noaptea. Fetiţa mea murise la ora trei, eu încă nu ştiam, dar când a plecat din corp, sufleţelul ei mi s-a arătat la geam ca un bulgăre de aur care m-a înştiinţat de asta şi a venit să mă vadă pentru ultima dată.

   Dimineaţa, toate femeile şi-au primit copiii la sân, dar eu, nu. Am  întrebat doctorul şi mi-a spus că fetiţa mea nu se simte bine acum, dar mi-o vor da mai târziu. Din cadrul uşii salonului, o asistentă îmi spune:

   -Cheamă-ţi bărbatul să vină să facă certificatul fetiţei. Bucuroasă, am trimis vorbă acasă. Eram sigură că fetiţa îşi revenea şi urma să plecăm acasă.

   Bărbatul meu a venit. Îl aşteptam în capul scărilor, îl vedeam cum urcă încet, ca un om necăjit şi foarte trist. Puţin mai avea şi ajungea la mine, când o infirmieră îi zise:

   -Dumneata eşti domnul Irimescu?

   -Da, răspunse el, urcând scările.

   -Să vii să-ţi iei copilul de la morgă şi să-i faci certificatul de deces.

   Am îmnărmurit. Mi s-a înceţoşat în faţă şi… n-am mai ştiut nimic.

   La o săptămână am plecat acasă. Fetiţa mea era deja îngropată de câteva zile, am mers încet la cimitir, am plâns şi, când să plec acasă, un bulgăre de aur mi s-a apropiat de faţă. Am simţit o mângâiere de gheaţă şi atunci mi-am amintit despre bulgărele de aur pe care nu l-am putut primi la piept atunci când a plecat din trupul fetiţei mele. Şi tot atunci am înţeles semnificaţia visului: linguriţa pe care părintele Matei o păstrase era trupul fetiţei mele pe care îl îngropase în cimitir.

   În salon era linişte. Nu am ştiut nicio clipă dacă femeia cea mofturoasă ce era cu noi în salon ascultase povestea doamnei Viorica sau nu. Ea şi-a încheiat povestea şi a tăcut. După un timp, un sforăit uşor se auzea dinspre patul ei.    

   Povestea ei m-a tulburat, de parcă aş fi trăit-o chiar eu şi n-am putut rosti la final nici un cuvânt. Nici ea nu a pus vreo întrebare… pur şi simplu a vorbit, a vorbit pentru a-şi linişti sufletul ei bătrân şi îndurerat…

Din volumul BULGĂRELE DE AUR, autor Anişoara Vleju, Iaşi, 2013

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity
http://negrupealb.ning.com/forum/topics/bulg-rele-de-aur?xg_source=activity

4 martie 1977

      Vineri, 4 martie 1977. Era lună plină iar primăvara îşi arăta hainele timid. Muguri noi se răsfirau pe crengile arborilor primăvăratici, pe ecranele televizoarelor rula filmul bulgăresc ,,Dulce şi amar’’ iar Ceauşescu se afla în Nigeria unde participa la dineul oficial dat de preşedintele acesteia.

      La ora 21 şi 22 minute un seism cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter se producea în ţara noastră, în zona Vrancea. Violenta lui s-a înregistrat atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în direcţia nord-sud şi est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prăbuşirea straturilor fiind de aproximativ 60°. Toate staţiile seismice de pe glob, aflate pe recepţie, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat şi analizat informaţiile primite în urma cutremurului fiind cea de la Golden - Colorado (Statele Unite). Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu cea emisă de 10 bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei.

     55 de secunde de groază! Pereţii s-au prăbuşit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit. Unii s-au repezit îngroziţi pe scări sau spre ieşiri; alţii au rămas încremeniţi în casă, paralizaţi de teamă. Aceeaşi teamă care i-a îndemnat pe alţii să se arunce de la etaj. S-au înregistrat chiar şi cazuri de femei care au născut înainte de vreme.

     Ceauşescu este informat despre cutremur. Banchetul este întrerupt câteva minute mai târziu. Informaţiile care i-au parvenit iniţial vorbeau despre un cataclism de 10 grade şi despre distrugerea totală a Bucureştiului. Stabilind legătura cu ţara, Ceauşescu a cerut informaţii precise, a dat primele ordine şi a instituit stare de necesitate pe teritoriul României. A doua zi, la ora 8 şi 15 minute, o aeronavă, având la bord familia Ceauşescu şi restul delegaţiei, ateriza pe aeroportul Otopeni.
     Bucureştiul a fost cel mai greu lovit. Dar şi judeţele: Teleorman, Dolj, Iaşi, Vaslui, Buzău, Vrancea, Mehedinţi. În Bucureşti s-au prăbuşit 32 de blocuri şi clădiri mari iar 130 au fost grav avariate. Clădirile de pe Lizeanu, colţ cu Ştefan cel Mare, Continental, Colonadelor, Dunărea, Scala, Casata şi Nestor s-au transformat în mormane de dărâmături. Sub darâmaturile blocului de la Colonadelor şi-au găsit sfârşitul Toma Caragiu, Alexandru Bocănet, Doina Badea (împreună cu soţul şi cei doi copii), poeta Veronica Porumbacu, criticul Mihai Petroveanu, poetul A.E. Baconski şi soţia sa. Din fericire, poeta Ana Blandiana nu se afla în acel moment în imobil, fiind internată cu câteva zile înainte în spital. Ca prin minune, soţul, scriitorul Romulus Rusan, a fost găsit în viaţă sub mormanul de moloz. Alexandru Ivasiuc moare lovit de o piatră, în faţa blocului Scala, care s-a prăbuşit.

     Pe 5 martie se dau primele cifre ale dezastrului: 508 morţi şi 2.600 de raniti. Oraşul Zimnicea este în ruine, având 175 de case prăbuşite, 523 case grav avariate, 4.000 de persoane sinistrate şi sute de victime. În Craiova sunt avariate grav peste 550 clădiri, printre care se număra Muzeul de Artă, Muzeul Olteniei, Universitatea şi Biblioteca judeţeană. Primele estimări indicau un numar de 30 de morţi şi 300 de răniţi. La Vaslui sunt de asemenea pierderi grele, atât umane (7 persoane decedate), cât şi materiale. La Ploieşti au fost distruse în jur de 200 de locuinţe, alte 2.000 fiind grav avariate. Situaţia era gravă şi în judeţul Buzău, unde sunt afectate în jur de 1.900 de clădiri. Mai puţin afectate de dezastrul din 4 martie 1977 au fost judetele din Transilvania şi Dobrogea, care au scăpat neatinse sau cu pagube mici.

     Evaluarea finală a pierderilor umane şi materiale, era teribilă: 1.570 morţi, 11.300 răniţi, 32.900 locuinţe prăbuşite sau grav avariate, 35.000 de familii sinistrate, 763 de unităţi economice afectate. Pagubele s-au ridicat la 10 miliarde lei, echivalentul a 2 miliarde de dolari. S-a dus o lupta neîncetată, zile în şir, pentru scoaterea supravieţuitorilor de sub dărâmături. Au fost aduşi specialişti din Elveţia, însoţiţi de câini dresaţi pentru salvarea victimelor din munţi. Au fost găsiţi supravieţuitori chiar şi după 11 zile de la cutremur. Ultimul salvat, tânarul de 19 ani, Sorin Crainic, a stat sub dărâmăturile fostului bloc "Continental" nu mai puţin de 250 de ore, înainte de a fi recuperat şi redat vieţii!

     Pe 8 martie 1977, Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. hotăra: „Cetăţenii care au locuit în blocurile prăbuşite vor primi imediat locuinţe în blocurile noi. Persoanele spitalizate vor putea, de asemenea, la părăsirea unităţilor sanitare, să se mute în noile locuinţe puse la dispoziţie de stat. Toţi cetăţenii ale căror locuinţe au fost nimicite şi cărora cataclismul le-a distrus avutul vor primi noile apartamente, dotate gratuit, de către stat, cu tot mobilierul necesar, inclusiv cu aparate de radio şi televizoare”. La nici o săptămână de la cutremur, în blocul nou din strada Ziduri Moşi au început să apară primii locatari. Potrivit ziarului Scînteia, era vorba de „un bloc cu 44 de apartamente ce trebuie să fie gata peste două săptămâni, dar care, prin eforturile din ultimele zile şi din ultimele nopţi ale constructorilor, ale unui mare număr de oameni ai muncii din întreprinderile învecinate, îndeosebi femei, a fost gata, până la ultimele detalii, în zorii zilei de vineri.’’

     Privind retrospectiv, regimul comunist s-a folosit de acest eveniment tragic pentru a schimba faţa oraşelor şi mai ales a Bucureştiului. Monumente arhitecturale considerate incomode de Ceauşescu au fost eliminate din peisajul arhitectonic al Capitalei. Printre acestea au fost Biserica Ienei din Bucureşti şi Casa arhitect Grigore Cerchez (sediul Uniunii Artiştilor Plastici de pe strada Sevastopol).  Totuşi, au supravieţuit o seamă de clădiri importante care au fost strămutate în spatele blocurilor nou construite.

   

Bibliografie:
Durere şi eroism. După zguduitoarea noapte din 4 martie 1977, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980.
Ziarele Scînteia, Romînia Liberă şi Scînteia Tineretului

Ţara mea, un loc de poveste

Am ales imagini cu cele mai frumoase şi îndrăgite monumente din ţara noastră, care pun în valoare frumuseţea locurilor şi cu care trebuie să ne mândrim.


                                Castelul Corvinilor, Hunedoara


                                            Castelul de la Lăzarea, Harghita


                                     Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina


                                                         Castelul Sturdza din Miclăuşeni, Iaşi

                                            
                                                   Castelul Alexius și Georgius Bethlen din Criş


                                 Castelul medieval din Vintu de Jos, Alba-Iulia


                                               Castelul regal de la Savarşin, Arad


                                                                Castelul Bran


                                                                     Castelul Peleş

Istorie dacă

   Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor.

    Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.Hr.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.Hr.) oferă un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc unele localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu nume mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Țicleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 d.Hr.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV d.Hr. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării, la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre.

    Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu are o teorie interesantă conform căreia dacii se înrudeau cu celţii, nu cu geţii. Prima mențiune despre daci o găsim la Caesar, în „De Bello Gallico”. Dar este o referire colaterală. Sigur, mai avem și textul lui Traian – „De Bello Dacico”, pe care însă nu l-a scris el. În „De Bello Dacico” citim că efortul principal de război al lui Traian a fost în sud când a trecut Dunărea, și apoi în munți unde i-a învins pe daci fără probleme. Aceia din munți poate că se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Și atunci cartea despre războiul de la nord de Dunăre s-a numit „De Bello Dacico”. Numai că anumite unele elemente de acolo, din munții Orăștiei, îi arată pe daci mai aproape de populațiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală, mai exact de celți, deși cu unele elemente comune cu populațiile din Câmpia Română. Aşa că pe teritoriul actual al Românei avem atestate arheologic două populații distincte: una daco-celtă și una geto-tracică. Însă pentru a confirma această supoziție trebuie ca săpăturile arheologice să fie bine efectuate, să fie corect şi complet puse în evidență/publicate, pentru ca apoi să fie corect discutate. Nu la nivelul populației, care nu știe despre ce-i vorba, ci la nivelul specialiștilor. Ori, asemenea discuții nu există. În nenumărate cazuri rezultatele arheologiei sunt luate, reîmpachetate și redistribuite într-o formulă care nu are nici o legătură cu realitatea.

    Puţini sunt acei ce ştiu că în muzeele lumii există un număr mare de statui, busturi şi capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost făcută în 1946 şi numără 26 de piese. O a doua numărătoare, făcută în 1980, a crescut numărul acestora la 40. În sfârşit, teza de doctorat a unui specialist în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o sută de astfel de reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranţă mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar până la trei metri, capetele şi busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici, iar Columna lui Traian, opera genială, care a revoluţionat arta romană, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i împodobi forul. Toate sunt însoţite de eticheta „prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semeţe, dar cu o atitudine liniştită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. În galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se află un astfel de bust de nobil dac, ce depăşeşte trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee cu vinişoare. Turiştii de toate neamurile se opresc impresionaţi şi se fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să ştie al cui chip şi suflet este închis în marmură preţioasă.

      La aceste statui, se poate remarca faptul că personajele sunt într-o poziţie demnă, normală, liniştită, de repaus, şi nicidecum într-o poziţie agitată, furioasă, umilitoare. Un alt indiciu este acela că romanii, pentru a face prizonier un „barbar”, îl legau cu mâinile la spate, pentru a-i reduce mobilitatea mâinilor, cu un fel de cătuşe, foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre sau cu lanţuri. Însă în cazul dacilor, nu era aşa.

      Dacia a fost ultima cucerită şi prima abandonată de romani, durata şederii lor efective fiind de mai puţin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia şi teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramureş, Moldova – inclusiv cea dintre Prut şi Nistru -, Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei şi Muntenia au fost şi ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt şi Dunăre. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenţiona deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susţin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar după acest moment încetează circulaţia monedelor romane şi nu mai există inscripţii.

      O altă problemă care îi nelinişteşte pe cei ce vor să cerceteze cu bună credinţă istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. În provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul altă limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova şi Maramureş, unde latina nu a avut cum să se impună şi în locurile unde limba dacilor a continuat să existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizaţi nu s-ar fi putut înţelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. În fapt, lingviştii, atunci când vorbesc de apariţia graiurilor, nu se întorc în timp înainte de sec. XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o şi protoromâna. Însă nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile ţării, în condiţiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa şi unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeaşi limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu exista nici măcar o diferenţiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme şi unele particularităţi de pronunţie?

     Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Cărţile spun despre ei că s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul unui secol şi jumătate. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii. Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Hr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de proprii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

Sursa: 2012en.ro

Dumitru Badilă ,,Latinizarea limbii dace - un basm de adormit lingviştii''

Transcriu mai jos un articol publicat de Dumitru Badilă în 2008. Mi s-a părut foarte interesant, de aceea îl preiau de pe www.worldwideromania.com şi-l transcriu pe blogul meu.

                           

      Avertisment

   Pentru cei care iubesc atât de mult mitul latinizării limbii dace şi pentru care dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică, le recomand să nu citească acest material. Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.

  Întrebarea pe care mi-am pus-o când am început să studiez acest domeniu a fost următoarea: Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atât de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ, acest teritoriu nu a fost unit decât în timpul lui Burebista şi Decebal, aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­? Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­„Crede şi nu cerceta” ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră. O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII când ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat, am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.

     Revenind la întrebarea iniţială: Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramână unitară, şi să reuşească să o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată? Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.

     O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atât de înapoiată cultural şi lingvistic, încât atunci când i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca și cum de abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut. Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză. Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spațiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulești, un australopitec,) unde s-a născut „Omul”. Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu. Importanţa sării pentru existenţa vieţii este adesea uitată deşi în condiţii de efort prelungit, prin transpiraţie se pierd săruri care sunt indispensabile funcţionării normale a celulei, şi supravieţuirii. În sare se conservau alimentele, cu sare se argăseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare că „salariul” provine din salis=sare (latină) şi că în cantitaţi de sare erau plătiţi soldaţii romani la început. Ocna Sibiului are urme de locuire permanentă din paleolitic și până în prezent. Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevărate drumuri ale sării care brăzdau continentul, așa cum mai târziu a fost „Drumul Mătăsii”.

     În acest spaţiu a apărut prima scriere cunoscută, mai veche cu 1.000 de ani decât cea de la Sumer, și anume scrierea pictografică de pe tabliţele de la Tărtăria care a apărut [„curând după jumătatea mileniului al VI-lea și a fost folosită continuu timp de un mileniu și jumătate în epoca cuprului din Europa central-răsăriteană între 5.500 și 4.000 î.e.n.. Este acum cert că scrierea veche europeană este mult mai veche decât cea sumeriană”]. Am citat din Marija Gimbutas – Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Ed. Lucreţius, 1997, pag. 37.

     În zona Porţilor de Fier s-a descoperit în 1965 unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, și anume Lepenski Vir în zona Serbiei și Schela Cladovei în zona românească a cărui datare arată o vechime de 10.500 ani, din vremurile de după Potop, dacă ar fi să credem Biblia. (Marija Gimbutas, pag.53.).

     Am ales referinţele din „Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate în materie, fiind profesor de arheologie europeană cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană, deci nu poate fi banuită de simpatii proromâne.

     Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Când spunem neolitic ne gândim imediat la epoca pietrei şlefuite, deci o piatră nu cioplită ca în paleolitic, ci puţin mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau. Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el. Arta ajunsese la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina.

       Acest cap de copil nu este o operă pierdută a lui Brâncuş, ci al unui artist din cultura Gumelniţa. Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pământ (care are certe calitaţi izolante) mai există și azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat. Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.

     Limitele imperiului sunt prezentate mai jos conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Română.

                            

     Se poate observa că ajungea până la Viena şi chiar până la Praga. Făcând o sinteză până în acest moment istoric putem spune că pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1.000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.

    Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace?

   La capitolul tehnologie, organizare, evident da pentru că altfel nu ar fi reuşit să ne învingă. Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei și zeiţe (religie politeistă), dacii nu aveau decât un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis. (Herodot). În timp ce Imperiul Roman era sclavagist, iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori când cetăţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sânge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întâmpla nimic similar, iar dacă au existat sclavi, aceştia erau extrem de puţini.

    Dacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului. „ [...] Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să tamăduim izvorul răului ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului.”  Platon, Carmide ( Platon 428-347 î.e.n.) Deci, era Imperiul Roman, superior moral, filosofic, religios? Cu siguranţă NU.

     Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre, între SUA şi India sau China să zicem. Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman. După moartea lui Burebista, imperiul s-a dezmembrat, şi apoi în faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106, dar ei au stăpânit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5 (vezi harta de mai jos). Centrul stăpânirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva. Romanii au cucerit Dacia pentru că altfel Imperiul era în faliment şi atât de mult s-au bucurat că ne-au cucerit încât s-au distrat 123 de zile (cea mai lungă petrecere din istoria omenirii, evident cu gladiatori daci).

               

                   

               

      Comparând zona de stapânire romană cu suprafața celor două state de limba română, (harta României și a Republicii Moldova de sus) observăm că logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpâniri romane atât de puţin întinsă. Dacă ar fi să acceptăm teoria latinităţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce că limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina de exemplu. În realitate însă, nu există diferenţe semnificative.

      Dar să presupunem totuşi că dogma latinizării este adevarată. Au venit romanii în 106 şi au început o campanie de latinizare a dacilor. Mii de învăţători romani şi-au încălţat sandalele, au luat toiegele, tăbliţele de scris şi translatorii, care trebuia să le asigure înţelegerea cu populația dacă şi au început latinizarea. Populaţia în acele vremuri era o populaţie de păstori, de vânători şi agricultori, iar aceştia trebuia să fie găsiţi, convinşi prin translatori de importanţa studiului limbii latine şi convinşi în primul rând de cât de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii în limba latină, iar în final aceştia nu ar mai fi denumit pădurea sub numele de „pădure”, ci „silva” sau în loc de tata ar fi spus „pater”. Ce ar fi câştigat dacii din această învaţare a limbii latine? Probabil favoruri de la stăpânitorii romani, mândria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise şi posibilitatea de a vizita Roma fară translator. Ce ar fi câştigat romanii? Probabil mulţumirea sufletească a faptului că limba latină este vorbită de mult mai multă lume şi că aici, la margine de imperiu, se simţeau ca pe străzile Romei.

      Ar mai fi o problemă. Media de vârstă fiind în vremurile acelea mult mai mică decât astăzi, trebuia ca această campanie să fie facută foarte rapid pentru ca subiecţii să apuce să-şi înveţe urmaşii latineşte. Ce costuri ar fi avut această campanie pentru romani? Probabil uriaşe deoarece trebuie luat în calcul şi că trebuia asigurată protecţia acestor misionari ai latinităţii, ei ajungînd în zone în care se vorbea limba dacă, dar stăpânirea romană nu era privită cu simpatie dovadă şi desele rascoalele ale dacilor din zona ocupată. Vorbesc romanii în documentele lor de o operaţiune de o anvergură aşa de mare ce ar fi necesitat costuri uriaşe? Au ajuns romanii în Bucovina şi Basarabia mai mult decât cu misiuni comerciale? Din câte ştim noi, nu. Care ar putea fi explicaţia că totuşi acolo se vorbeşte româneşte? O explicaţie a fost că în timp, dacii care au fost latinizaţi de romani au luat la rândul lor toiagul şi tăbliţele şi s-au apucat să-i latinizeze ei pe dacii rămaşi neaoşi. Este o ipoteză. Este aceasta credibilă? Dogma spune că da. Este acest proces de schimbare a limbii unui popor într-o perioadă scurtă de timp (la nivel istoric) frecvent în istorie? Din câte ştim, până în prezent nu s-a mai întâmplat nicăieri aşa ceva.

      Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici măcar Peninsula Italică, deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. când s-a înfiinţat Roma (după legende) şi până în prezent (2750 de ani). Dacă ar fi latinizat-o atunci, în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decât în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi, în Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!

       De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi până la noi au mai cucerit o mulţime de popoare, şi lor nu le-au schimbat limba, (au stăpânit în Anglia 400 de ani, Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mică, Malta 1000 de ani) ramâne un mare mister al antichităţii la a cărui dezlegare chemăm toti lingviştii români care susţin teoria latinizării.

      Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obţine cât mai multe bogăţii din teritoriile stăpânite, iar pentru aceasta nu aveau nevoie decât de câţiva translatori care să aducă la cunoştiinţa băştinaşilor poruncile şi cererile stăpânitorilor (vite, cereale, fecioare, alte produse). Schimbarea limbii unei populaţii, schimbarea compoziţiei etnice a unei populaţii se produce doar în perioada modernă când se pune problema justificării stăpânirii unui teritoriu cu alte argumente decât argumentul forţei. În perioada modernă, maghiarii au stăpânit 600 de ani în Transilvania, nu 169 ca romanii, și în ciuda faptului că au făcut tot ce le-a stat în putinţă, tot nu au reuşit să-i facă pe ardeleni să-şi uite limba şi să vorbească doar maghiara.

      Dacă totuşi romanii nu ne-au latinizat atunci, cum de există o asemănare atât de mare între limba româna şi italiană? Există dovezi conform cărora limba română este o limbă foarte veche şi anume este indo-europeană comună care era deja cristalizată la venirea romanilor. Dacă vom compara aria de vorbire actuală a limbii române cu vatra geto-dacică, observăm o suprapunere perfectă care după părerea noastră nu este deloc întâmplătoare, comparaţie care vine în sprijinul afirmaţiei că limba dacilor era deja formată când ne-au cucerit romanii, iar influenţele pe care le-a suferit mai târziu au fost nesemnificative.

      Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de către greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a întemeiat Roma.

      Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. În 106 când romanii au cucerit Dacia practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1.000 de ani, dar acum în calitate de cuceritori. Există de asemenea mărturii ale unor istorici antici cum că din spaţiul românesc au migrat către peninsula Italică mai multe populaţii într-o perioadă cuprinsă între anii 3000 î.e.n. şi 1000 î.e.n.

      O ipoteză disperată care încearcă să susţină dogma oficială este că romanii, fiind o civilizaţie superioară tehnic, militar, administrativ, juridic, i-au făcut pe băștinași să preia din limba latină termeni din respectivele domenii, iar aceștia (băștinașii) ar fi preluat întreaga limbă latină. Aceasta ar fi ca şi cum în zilele noastre, preluând termenii de „internet”, „computer” sau „briefing” am începe să spunem în loc de mamă „mother” sau „father” în loc de tată. Este evident o aberaţie fiindcă este logic să preiei termeni noi (sau chiar sa înveţi o limbă nouă) pentru care nu ai corespondenţi, dar nu este logic să schimbi mii de cuvinte (sau toată limba) doar de dragul unor termeni noi.

      Se vorbeşte foarte intens despre armonia care există între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii. Nimic mai fals. Din analiza cimitirelor din perioada romană, după riturile de înmormîntare se constată diferenţierea netă între localnici şi ocupanţi, ale căror morminte erau separate ca dispunere în cimitir, mormintele localnicilor fiind foarte sărace, iar ale stăpânitorilor foarte bogate. Practic autohtonii erau sărăciţi la maximum, în timp ce cuceritorii trăiau în lux şi bogăţie, ceea ce este absolut logic în orice perioadă şi mai ales în antichitate. Este greu de crezut că asupriţii ar fi nutrit o dragoste neţărmurită faţă de asupritori în aşa fel încât să-şi schimbe limba şi obiceiurile. Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum în timp prin căsătorii mixte s-a creat poporul român. De abia în jurul anului 212 edictul împăratului roman Septimius Severus legalizează căsătoriile între soldaţii romani şi frumoasele autohtone. Pare cam scurt (55 de ani!) timpul de osmoză şi de formare a poporului român. Existau şi cutume foarte puternice care îngreunau amestecul cu ocupanţii, care au ajuns până în zilele noastre sub forma expresiei „Să nu-ţi strici sângele”, să nu te amesteci cu străinii, iar cine a trăit la ţară ştie că şi acum există o rezistență şi o neîncredere faţă de străini (venetici) chiar dacă vin din satul vecin. A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din ţară şi confiscarea averii în cazul căsătoriei cu străinii (Paul Lazăr Tonciulescu).

      Singura explicaţie logică este că limba română era puternic cristalizată la venirea romanilor. Era imposibil ca în 169 de ani, romanii să fi schimbat complet o limbă, iar aceasta să dăinuie neschimbată aproape 1.800 de ani până la 1859 când teritoriile româneşti încep să fie reunite sub o administraţie unică.

Dacă totuşi procesul de latinizare a existat, acesta desfide orice logică, orice date istorice, orice experienţă a altor popoare şi face din istorie o povestire ştiinţifico – fantastică (deşi povestirile S.F. bune au logică!). Singura ipoteză care ar mai putea fi luată în calcul poate fi doar o intervenţie Divină directă, dar eu cred că Dumnezeu avea alte treburi mai importante de făcut decât să-i înveţe pe daci limba latină .

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. MARIJA GIMBUTAS, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Ed. Lucreţius, 1997

2. GABRIEL GHEORGHE, Sarea Carpatică – criteriu pentru regândirea istoriei, Revista Munţii Carpaţi nr. 16, 1999

3. GETICA, nr. 1-2 și 3-4, Ed. Gândirea, 1992

4. ROMÂNIA, atlas istorico-geografic, Ed. Academiei Române, 1996

5. IORDACHE MOLDOVEANU, Dacii vorbesc

6. BALAS MOLDOVEANU, Introducere în tracologie, Ed. Semne, 1999

7. G.D. ISCRU, Naţiunea matcă din spaţiul Carpato – Danubiano-Balcanic, Casa de editura şi librărie „Nicolae Bălcescu”, 1998

8.PAUL LAZĂR TONCIULESCU, Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, 1997

9.ELIE DULCU, Românii, o antichitate arhaică, Ed. Luana, 1998

10. ALEXANDRU BADEA, Începuturi româneşti, Ed. Enciclopedică, 2001

     Comentarii

     Am scris acest material în anul 2000 şi nu am nici o pretenţie de primordialitatea ideii. Majoritatea argumentelor erau cunoscute şi acceptate în cadrul Societăţii Getica al cărei membru eram. Singurul argument nou pe care nu l-am găsit nicăieri este argumentul vizual, suprapunerea mentală a hărților cu imperiul lui Burebista, stapânirea romană şi harta cu cele 2 state de limba română şi care cred eu că este un argument foarte puternic în sprijinul ideii de păstrare a limbii dace.

     Am folosit în primul rând argumente logice şi mai puţin tehnice deoarece mă adresez mai ales omului obişnuit care este deschis şi mai puţin specialistului, care a construit demult o fortăreaţă în jurul dogmei latinităţii, iar ca eu să aştept acum, să o dărâme el cu mâna lui ar fi o aşteptare mult prea mare.

     Pentru specialişti sau pentru cei cărora le-am zdruncinat un pic credinţele şi vor argumente tehnice le recomand cu cea mai mare căldură cartea „Începuturi româneşti” scrisă de un specialist, istoric reputat, Alexandru Badea şi care demolează piatră cu piatră dogma latinităţii cu argumente ce nu pot fi combătute. De aceea, această carte a fost trecută sub tăcere pentru că, neavând argumente cu care să fie combatută, politica a fost de ignorare pentru că sigur „dacă nu vorbim de ea înseamna că nu există”.

     Din nefericire, din 2000 şi până acum nu s-a schimbat absolut nimic, nu s-a zdruncinat nici măcar o pietricică din mitul latinităţii. Dar cine ştie…

Vatra lumii

     Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.
   În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18.000 ani î.Hr.), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreodată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8.000 ani î.Hr.), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 î.Hr.). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai, cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii, etc.
    Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Se găseau în întreaga Europă , din Balcani până în nordul Poloniei sau al Ucrainei, din vestul Europei până în Asia Mica sau Africa, chiar şi burii din Africa de Sud sunt tot un neam de daci, din care făcea parte însuşi Burebista.
    Scrisul şi istoria civilizaţiei, au apărut mai întâi în spaţiul tracic, ulterior în spaţiul greco-roman, unde a fost dus de triburile care au migrat. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, neolitică, care a fost una dintre cele mai vechi din lume. Era singurul popor din lume care folosea cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.
    Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, dar nedezvăluite, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată. Cât priveşte Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci î.Hr. Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient. Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.
    În jurul anului 1400 î.Hr., se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii). Confom mărturiilor lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la o şcoală zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.
Istoricul Herodot îi considera pe cimmerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor,  din Moldova de astăzi. Apoi o parte dintre ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca cimmiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi. Zona Nord-Dunăreană, pe teritoriul României de astăzi, a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole, numit grânarul Europei mai târziu, păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural şi o zonă bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale. Locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi. 
    Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit
- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei