CHEIA
Înaintea mea
se vede un drum de țară, șerpuit, îngust și ars de soare. Departe, la îmbinarea
cerului cu pământul, pe linia orizontului, un castel domină împrejurimile,
cocoțat pe colina lui.
Merg la pas,
nu mă grăbesc, simțind cu ochii minții aerul umed și rece al castelului. Rochia
mea galbenă se revarsă peste praful încins, țintuindu-mi pașii pe cărare. Cânt.
Vocea mea răsună prin văile din jur, împrăștiind octave și solfegii. Cânt un
cântec oarecare, nu îmi dau prea bine seama, motiv pentru care strecor printre
versuri fluierături subțiri. Pășesc încet, încet, aproape uit ce începusem să
cânt.
Mă opresc
pentru o clipă și apuc din iarba ce brodează marginea drumului un băț de lemn.
Mă uit la el cu luare-aminte și văd un cal.
-
Hei,
căluțule! Bine te-am găsit!
Cerul îmi
arată adesea cai, dar pe ei nu pot încăleca. Așa că, mă uit în stânga și în
dreapta să văd dacă cineva e prin jur. Iau bățul între picioare:
-
Diii,
căluțule! Diii, voinicule!
Și ca în
copilărie, alerg pe calul meu nărăvaș care dintr-odată nechează și smuncește
din cap. Rămân împietrită pe calul meu. Îi ating coama, îi mângâi spatele și el
își întoarece cu recunoștință capul spre mine:
-
Spune,
prințesa mea, unde să te duc?
Uimită încă,
schițez un semn cu mâna spre castel. Iar calul meu năzdrăvan pornește ca din
glonț. Îl domolesc blând din genunchi, invitându-l la un trap ușor.
Merg zi de
vară până în seară. Trec peste dealuri și păduri, iar în apropierea castelului ajung
în poiana zânelor care stăteau la sfatul de seară:
-
De
dincolo de munte se apropie o furtună. Să mergem în castel să ne
adăpostim.
Una dintre
ele mă cheamă, făcându-mi semn cu mâna:
-
Vine
furtuna, intră în castelul nostru și te adăpostește.
Calul meu se
oprește ușor, își arcuiește gâtul prelung, se apleacă în genunchi, invitându-mă
să cobor. Două zâne se foiesc de ici-colo, așezând în ordine totul prin jur.
Pășesc într-o
cameră imensă, calc pe un covor roșu. În stânga văd un melc uriaș ce-și târăște
cochilia gri. Își îndreaptă antenele cu încetinitorul spre mine. Nu știu cum să
reacționez. Niciodată nu am mai văzut un melc atât de mare. Și totuși, merge
repede pentru că îl depășește până și pe piticul ce contemplă din balconul lui zarea
în care își are amplasată locuința.
Intru
printr-o ușă de sticlă și ajung la două sirene ce-și etalează trupurile umede pe
lespedea de piatră de la marginea râului. Calul meu îmi nechează în creștet. Mă
opresc și mă uit spre el. Dispare ca un fum printre stâncile împrăștite haotic.
Alerg după dâra de fum, sar pe stânci rotunde sau ascuțite, văd goluri ce se
deschid spre mine și un asfințit ce pătrunde în gura unei peșteri. Întind mâna
să-mi iau calul de căpăstru, dar din grotă se ivesc două trupuri de gelatină,
unduindu-se ca niște arcuri ce mă sperie.
-
Extratereștri,
strig. Oameni de gumă!
Și țip ca o
dementă, apucând calea întoarsă. Nu mai găsesc castelul iar o voce cunoscută
îmi spune că am pierdut cheia de la intrare. Dacă nu o găsesc, nu mă mai pot
întoarece pe cărarea mea. Caut în stânga și în dreapta, din senin apar trei
cavaleri care caută împreună cu mine cheia.
-
Regele
nostru a piedut lupta, se tânguie ei. Nu ne mai putem întoarece în
împărăția noastră pentru că ne-ar
tăia capetele.
-
Dar
cine sunteți voi, buni cavaleri?
-
Suntem
cavaleri din Regatul de Sus. Regele nostru a dorit să-și întindă
împărăția până în apus și până în
răsărit. Șase luni de zile am luptat vitejește cu arme făcute de meșterul
împărăției, Victorio. În ziua în care acesta s-a stins, armele noastre și-au
pierdut magia și am fost învinși. Am scăpat ca prin minune noi și regele nostru.
Însă, într-o seară, după ce toată ziua ne-am ascuns de dușmanii noștri și l-am
păzit cu viața pe rege, l-am auzit vorbind cu pajul său că ne va scurta de
capete imediat ce vom intra în castelul lui. Așa că ne-am luat în taină tot ce
aveam și l-am abandonat pe regele nostru viclean.
-
Buni
cavaleri, eu îmi caut cheia de la acest castel. Dacă nu o voi găsi, voi
rămâne captivă aici pentru totdeauna.
Era o cheie galbenă ca rochia mea.
Printre
firele de iarbă tot caut cheia, ajutată de cavalerii mei, până ajung la ușa
castelului. Trag cu putere de cele două inele de bronz, deschizând porțile,
îndeajuns cât să mă strecor printre ele. Alerg ca o smintită spre cărarea ce mă
conduce spre depărtări. Calul e acolo, cavalerii mă urmează ca niște ființe
devotate. Îl iau de căpăstru și pornesc înainte, către izvorul cu apă
cristalină ce se prelinge printre pietre până la marginea lumii, unde se varsă
în oceane și ajunge în palmele fântânilor. Drumul meu continuă spre împărăția
în care voi stâpâni împreună cu prietenii mei.
Varianta întreagă a acestei povestiri este publicată în cartea Trăiri, Anișoara Vleju, ed. StudIS, Iași, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu