Poezia făgăduită 1 - poezii (volum publicat la editura StudIs, Iaşi, noiembrie 2012. Autor: Anişoara Vleju

                                    Anişoara Vleju

POEZIA FĂGĂDUITĂ

1

,,Nu te acoperi numai cu frunze, ci întinde-ţi rădăcinile adânc, pentru ca să afli izvor, aşa cum fac platanii, pentru ca să te hrăneşti mereu cu apă şi mereu să creşti , pentru ca atunci când vine spre tine seceta, să nu păţeşti vreo înstrăinare, întrucât ai aflat izvor. Şi când se va stinge făclia pe care o ai acum, vei fi aprins deja alta prin faptele tale. Şi nu vei suferi nicidecum din pricina întunericului.’’

                                                                         Gheron Iosif

     Tehnoredactarea computerizată, coperţile şi conceptul lucrării aparţin autoarei.

                                                          
                                                             CUVÂNT ÎNAINTE 

                 

         Poezia religioasă s-a impus ca un gen al literaturii româneşti şi conferă, prin interpretări teologice, meditaţii şi rugăciuni lirice, pace interioară şi spirituală, cititorului.  Unele devin adevărate capodopere, altele rămân mai modeste. Idei meditativo-religioase, plauzibile, conturează teme importante în lirismul românesc,  formulează opinii pertinente şi puncte de vedere originale.

        Poeta Anişoara Vleju este una dintre purtătoarele unui astfel de cuvânt în versuri, prin modul stimulator, care conştientizează că doar sensibilitatea duhovnicească transcende mizeria cotidiană. Poezia cu tematică religioasă a autoarei, înnobilează idealurile sufleteşti ale cititorului, identificându-se cu ele şi cu motivaţiile acestora. Încearcă să găsească forţa echilibrului, puterea de a ajunge la o împăcare cu divinitatea, la depăşirea problemelor lumeşti, prin metafore înălţătoare. Într-o lume atât de legată de materie şi de trup, poezia tinerei autoare vine cu viziune şi dăruire meditativă asupra stării cititorului, cu exemplul duhovnicesc şi literar cu care s-a aplecat asupra acestui gen de poezie, printr-o continuă regenerare.

       ,,La început a fost Cuvântul’’, ne spune Evanghelia. Anişoara Vleju îl foloseşte pentru a-şi exprima dragostea faţă de Dumnezeu şi a-l însuşi cuvântului, prin cele mai adecvate forme de exprimare, prin demersuri artistice, asumându-şi câmpul literar cu pietate şi umilinţă. Trăieşte dramatic sau feeric alături de îngerii cereşti prin elemente moderniste. Foloseşte figuri de stil simple uneori, complexe alteori, dar totul pentru aducerea esteticului în poezia religioasă, conştientă că şi ea, poezia, este cea care face cunoscute minunile Divinităţii şi ale Discipolilor Săi.

        Unele poezii devin rugăciune, la care participă atât autoarea cât şi cititorul, aşternute sub imperiul frumuseţii celeste. Izvorul poetic se confundă cu izvorul dumnezeiesc dăruit, cel ce-i conferă inspiraţia divină. Dorinţa de a scrie, foamea după versuri, scăldată de idolatrizarea elementelor bisericeşti, ale icoanelor sfinte, a sfântului altar, contopite cu natura simplă, poartă personalitatea puternică a stilului. Starea de tristeţe sau de exaltare pentru minunile pământeşti, semănate graţie Lui, Anişoara Vleju le trăieşte prin versul său neasemuit de sensibil, printr-o comuniune şi împărtăşire cu Dumnezeu.

     M-au frapat câteva versuri, dintre cele multe, ale cărţii:

             ,,Uită-te,

             nu sunt în preajma ta ca o întâmplare!

             Nu calc pe frunze,

             că mă rup tulburător şi dureros de Tine.’’

                                               Poezia, ''Întâmplare''.

      Temele autoarei sunt inspirate din Biblie, din pildele sfinţilor, de sărbătorile cele mai importante ale creştinismului, atribuindu-le figuri de stil dintre cele mai alese, prin care convinge pe deplin că arta poetică poate să-şi găsească locul şi în poezia religioasă.
       Anişoara Vleju, slujitoarea stihului duhovnicesc, apelează şi la citate cu acelaşi caracter, ale marilor personalităţi ale lumii, efemeri pe Terra, întru convingere şi adeverire că nimic nu se înfăptuieşte fără Dumnezeu. Astfel, poezia ''Primăvara'', declară:

             ''Dumnezeu transcende firea,

               o inundă,

               o protejează,

               o analizează''.

        Lumina raiului poetic, extazul trăirilor interioare exprimate cu profundă simţire prin frumosul estetic, transmit prin calităţile dăruite de către generozitatea divină, în cartea '’Poezia făgăduită'', a poetei Anişoara Vleju, versuri delicate, fermecate cu puteri magice şi consideră că şi-a îndeplinit misiunea de vizionară pe care o poartă însuşi titlul acestei cărţi.

                                                                                                              Sofia Sincă, Piteşti

                                     

                                  

                                                                  AUTODEFINIRE

      Din 1999 sunt profesoară de religie ortodoxă. Este meseria pe care am ales-o în urma absolvirii Facultăţii de Cultură şi Religie în 1998, la AISICR, Universitatea Bucureşti. Sunt licenţiată în Filosofie, dar nu predau filosofie pentru că viaţa mea se desfăşoară la munte, la sat, pe plaiurile copilăriei şi nu am vrut să plec de aici spre oraş unde, la un liceu oarecare, aş fi putut să predau filosofie. Am ales să locuiesc aici, la munte, într-un sat necunoscut de la poalele Rarăului, Chiril, unde am casa mea, soţul meu, fetiţa mea de 6 ani, unde am locul meu adorat, serviciul meu şi unde mă simt în lumea mea, fiind profesoară de religie - limba română în localitatea Crucea, localitatea în care m-am născut pe 4 martie 1969.

     Am cochetat cu poezia de când mă ştiu, am publicat prin reviste şi ziare studenţeşti între 1994-1998, cât am fost studentă în Bucureşti. Un eveniment nefericit, întâmplat prin anii ’90 cu unul din cei doi fraţi ai mei, m-a determinat să mă revolt şi să caut nişte răspunsuri la Dumnezeu. Prima mea scriere, numită ,,Sinuciderea. Punct sau virgulă?’’, defineşte acea căutare de răspunsuri, care ulterior m-a determinat să mă axez pe acest gen de literatură. 

     Am scris articole pe teme religioase, publicate în revista ,,Candela'' a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, între 2000-2005:

·        -  Sinuciderea. Punct sau virgulă?

·       -   Persecutorul şi persecuţia

·       -   Proprietatea în Vechiul Testament

·       -   Porunca a treia.

Şi poezia Iubesc.

      Am publicat în ,,Gând şi slovă ortodoxe'', ziar local din Vatra Dornei, cu specific ortodox, două articole în 2004:

 -  Mărturie despre îndreptare. Răul din noi;

 -  Sufletul omului dornic de Dumnezeu plânge deseori şi-şi înalţă ochii spre cerul ,,întins ca un cort’’.   

    Din 2006, de când s-a născut fetiţa mea, activitatea mea literară s-a diminuat oarecum.

   Între 2009-2010 am colaborat la revista şcolară ,,Speranţe’’, apoi în septembrie 2011 am înfiinţat revista şcolară ,,Cuvinte în culori'',  cu ISSN 2248 – 3322, cu care am obţinut în mai 2012, locul 3 la Concursul de reviste şcolare şi jurnalistică, etapa judeţeană (Suceava). 

    Am publicat în nr. 9/10 mai 2012 al revistei ,,Nomen Artis – Dincolo de tăcere’’ poeziile ,,Absolut’’ şi ,,Real’’.

    Recent mi-am descoperit câteva jurnale cu poezii mai vechi, le-am luat la citit, le-am reformulat, le-am dat o îmbrăcăminte care să se preteze cu meseria mea şi.... asta a ieşit. 

    Am planificat apariţia acestui volum, care va fi primul dintr-o serie întreagă, pentru a sărbători cum se cuvine aniversarea din noiembrie a mamei mele Paraschiva Dumbravă, care împlineşte o vârstă venerabilă şi care m-a sprijinit în demersul meu poetic şi mi-a apreciat întotdeauna înclinaţia în acest sens.

                                                                  Autoarea

ÎNĂLŢARE

Trec prin noapte,

gândurile aleargă,

izbindu-se

de copitele hoinare de cai.

În beţia mea,

îmi petrec orele

vorbind cu Tine. 

Te văd la umbra difuză

a lumii.

Urci încet,

binecuvântezi firea,

atingi aerul,

vibrează Universul…

Paşii întineresc

cărarea ce mă uneşte

cu Înălţarea Ta.

Aşa s-a produs în mine schimbarea. 

Tot caut,

încerc

să-mi definitivez transformarea.

ABSOLUT

Îngerul meu vine din noapte,

coboară firav prin tenebrele lunii.

Cu seara,

mă orbeşte sub forma iubirii,

în zori,

se deschide sub forma fântânii.

Cine este?

Nu îl cunosc, nu îi ştiu numele, vârsta…

Vine dintr-o sferă târzie,

e visul în care-l închid perfect.

Stă pe-o piatră adormită

în aurul de eternitate.

Când plânge,

lacrimile sunt roua 

care-o culege în grabă 

de pe ochii mei dimineaţa.

Cine este?

Nu îl cunosc,

dar lumina e atât de plăcută…. 

Îngerul meu vine din noapte,

călătoreşte spre mine cu paşii cereşti ai timpului.

Este alb,

ca lumea din care îl chem,

coboară sublim,

de parcă s-ar întoarce din taina visului meu.

  

UNDEVA

Undeva,

lumina se afundă

în taina de piatră a ei.

Divinitatea

nu încape

în lucruri mărunte,

mâinile înşeală aproape orice.

Se pare că

răsăritul soarelui

va întârzia în

dimineaţa aceasta.

Totul din pricina

firului acestuia de praf

care a blocat trecerea

ancestrală.

ADAOS

Pe pârghiile Universului

s-au inelat vieţile noastre.

Un încotro fără sensuri

ne tot intră prin destin.

E logic,

cineva refuză să vadă

starea de doi,

numai Dumnezeu a dat gir

formei ce suntem.

  

PARTEA TA

În noapte,

pasul Tău sună ciudat,

are zgomot de vis adormit

în răsăritul pe care îl aștept să-l ating.

Înainte de miezul nopții

se rup zidurile de taină,

lasă loc smereniei din camera caldă

cu miros de pâine în cuptorul încins.

Muntele se apropie încet,

casa mea se înalţă timid pe muşchii pământului,

răsuflarea pătrunde umbrele sfinte

ale îngerilor savanţi,

goi de risipă,

plini de putere.

Mă las pe umărul luminii,

luna se zgârceşte să-mi arate forma ei plină.

Aş vrea să simt gustul mărului,

când urc pe o rază galbenă şi,

nepământeană,

să mă pierd către El.

Simt totul.

Sunt încă vie!

ÎNCHIPUIRE

Lumea mă întregeşte cu Tine,

mă transformă dintr-un imens de încipuire,

într-o carte cu lacrimi de bucurie,

cu melodii frumoase în psalmi,

ori versuri curate adunate-n catisme.

Mă aruncă adesea

de sus până jos,  sau invers,

mă amăgeşte la marginea minutului

cu câte o secundă în plus,

chiar dacă timpul e expirat

de ceva vreme apusă...

Nu-i nimeni în jur

să-mi facă prezenţa în catalogul zilnic…

Nici Tu,

cu lucrurile ce-Ţi deosebesc firea,

el,

în patimile ce-i doboară furtuna,

eu,

spre fragilul ce-mi atinge cuvântul….

Lumea mă întregeşte

prin propria depăşire.

  

ARTĂ

Nu se aseamănă nimic

cu Universul Tău, Doamne.

Este o imagine miruită,

complementară eternităţii,

nimic simplu,

totul complex.

Atât cât pot duce,

trupurile oamenilor îmbătrânesc fiinţial,

se transformă primordial.

În jur,

o desfăşurare corectă

a stărilor sacre,

ambianţă mistică,

supravieţuire.

Fratele meu

nu s-a îndumnezeit,

spre a sa desăvârşire.

După ce trece,

viaţa îndrăzneşte arar să se uite înapoi.

Parcă ar vrea să mai trăiască ce n-a trăit,

să care cu sine vreo fiinţă înspre zenit.

INFINIT

E greu să spui: ,,Simt’’,

când te ridici din abis,

e greu să urci în infinit,

să priveşti în urmă.

Îţi dai cu palmele părul

de pe fruntea copilăriei,

 vezi lumea de sus,

din centrul mistic al Universului,

atingi gândurile celor de-aici,

le pipăi decent,

iei cu tine o parte de nemurire,

te întorci nevăzut,

insişti subtil pe câte o şoaptă,

respiri cu sete aerul umed,

apoi spui: ,,Simt’’! 

Iar simţurile tale de iarbă încinsă

ale plaiurilor înalte cerului,

să fi rămas acolo,

în infinitul de departe,

captive lui.

FLUTURI DE PIATRĂ

În genunchii timpului meu,

obosită,

oarbă,

distinsă,

mă aplec spre creaţia genetică.

Ochii refuză lumina

din jurul cuvintelor,

spaţiul mă prinde

în captivitatea unui bob

de sevă umană.

Ţărâna albastră îmi cuprinde

degetele picioarelor,

ameţesc în căutarea hristică,

în căutarea mea…

Nu există fluturi de piatră,

nu există.

SENS

Am ucis lumânarea

în rugăciune,

sub forma psalmilor rostiţi.

Încerc să găsesc o cale,

un sens spre

Dumnezeul meu,

El e acolo şi aici,

nu-L văd.

Îngerii nu mai coboară

pe scara lui Iacob

să-mi facă loc în creaţia biblică.

Mă tot caut,

mă apropii,

mă stabilesc

în cuvintele cărţii.

Ceva atinge divin soarele,

simt harul cum mă urcă spre El,

Cel la care inima

mă conduce cu demnitate.

CURAT

Ea este pură,

de o transparenţă orbitoare,

de o inegalabilă vrajă

divino-fragilă.

Mă strigă,

 îi ascult glasul plăcut

în neştire.

Acum aleargă prin jur,

alergă printre florile umede.

E furioasă în goana ei

după pisicile de prin vecini,

sau iepuraşii paşnici şi blânzi.  

Este pură,

 inocentă

şi atât de frumoasă!

Copil drag,

lumină din sfinţenia

fiinţei mele,

amprentă umană,

cu care nimic nu se aseamănă.

Niciodată n-am să ştiu de ce

se transfigurează cerul în ochii ei

ori de câte ori o privesc.

  

 REAL

S-a cuminţit omul din mine,

în cântecul muntelui,

în singurătatea brazilor…

Culeg frunzele plopilor mărunţi,

mă îndrept către ziua

ce trece întru pierderea ei….

Un mâine

care  este explicaţia

propriei mele vieţi,

azi -

al cărui pustnic

se naşte în casa mea,

acum -

al cărui duh se înalţă

din rugăciunea firească.

Amândoi,

o enigmă neconsumată,

lipsită de descifrare,

căutare prin gânduri,

vinovăţie de neiertat.

Îmi încrustează arabescuri pe mâini,

eu îi sorb credinţa din suflet.

Probabil trăim

  de aceeaşi parte.                

  

ACCENT

Mă întind pe pământ,

raze sculptate

pătrund în trupul pădurii

până departe.

Crengi de copaci

se desprind din glastra gândului,

se plimbă delicat

prin fire subţiri de iarbă strânsă

sub arderea tălpilor vremii. 

Nu te uita la mine,

eu orbesc ochii care

privesc spre adânc,

păgânătatea din mine.

Luminez numai marea întinsă

ce curge albastru

prin venele sângelui meu….

ROST

Atâtea vieţi

într-Una divină.

Un singur pământ

pe care,

Dumnezeu îl cere prematur.

Nu e capăt în lucruri,

limitele sunt

pure invenţii,

oamenii trăiesc veşnic

şi mor improbabil.

E totul

atât de instabil,

aparent inutil…

Viaţa

se joacă absent,

ca un copil cu dizabilităţi

prin trăirile noastre. 

DERUTĂ

Rostul era unul.

El a fugit ca un matematician

derutat printre taste de computer.

Caz clinic,

inevitabil clasat şi pierdut,

ca produs al nonşalanţei preconcepute.

După miezul nopţii

- 1 şi 16 minute -

s-au metamorfozat cerurile în vid

de necredinţă.

Am făcut o cruce în aer,

celălalt a murit.

Timp impersonal, întuneric de mit.

Totuşi,

 l-am alungat.

Nu puteam profana aniversarea

nemernicului uitat în cuvânt,

nu-i savurasem gândurile.

Era noaptea de după Schimbarea la Faţă. 

  

FIECARE

Fiecare pas al meu

este o prefigurare

a fiecărui pas al Domnului.

În orice oglindă,

mă închid în rugăciune cu Tine,

cu paginile Psaltirii,

în sensul lumesc căruia

îmi înclin luminile ochilor. 

Fiecare moment mă întâlneşte

cu Tine,

în cărţi,

cuvinte,

stări,

Unicul meu Domn….

Fiecare strigăt, consoană,

mă conjugă sub aspectul gramatical

al întregirii cu Tine.

Eşti atât de….aici!

  

RĂSTIGNIRE

Cu ţipătul cuielor

flămânde de lemnul în cruce,

carnea însângerată

a palmelor,

povara drumului

închis în minunea dumnezeiască,

cu ele,

Iisuse m-ai mântuit.

Se pare că nu-s vrednică 

de pacea curată

din care mă nasc.

OCHII DOMNULUI

Ochii Domnului au prins rădăcini

în cearcănele adâncite

de genele lumii.

S-au prins în mine metodic,

desăvârşindu-mă,

m-au cinstit cu forma

divino-umană a Mântuitorului. 

Nimeni n-a mai plâns aşa pământesc.

Dumnezeu poate orice.

Lacrimile Lui binecuvântează

materia,

aerul,

îngerii văzuţi,

nevăzuţi...

El vine zilnic

din aura Sa

de realitate,

El vine şi pleacă,

deşi locuieşte mereu

în lumina şi întunericul meu.

  

LEGENDĂ

Să te cunosc pe Tine,

ar trebui să curg din soare,

să umblu beată în rugăciune

pe cărările vagi ale timpului,

să umplu cu mir

golul distant,

 cercul din mine…

Să te cunosc pe Tine,

mi-ar trebui timp nemăsurat,

nescurs în bolul clepsidric,

timp să caut rădăcinile

vidului subţire

din iarba căruia mă desprind

în chip de clorofilă,

fără să-mi probez limitele

în abisul hristic.

Dar, totuşi,

eu Te cunosc.

Şi cine sunt?

E o lege mireană

ca o părere măiastră…

Din ea m-am înălţat,

nu pentru alţii,

ci pentru Tine.

,,Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale, dar numai pentru oamenii care sunt credincioşi făgăduinţelor lor.’’

                                                              Mitr. Filaret al Moscovei

IZVORUL

Izvorul

se pierde odată

cu muntele.

Rănile lui se adâncesc

 în trupul de rocă

dumnezeiesc de frumos.

Mâinile nu simt

metalica atingere,

culorile cerului

sunt mult mai vii,

ele transformă totul

într-o amplă magie.

Probabil sunt firul subţire,

 prea des, prea intens…..

de iubire!

VINDECARE

De unde vii?

Din care sferă de umilinţă,

mă tot pătrunzi

prin orbitele ochilor cereşti?

Mă duc departe,

trec odată cu timpul,

strecor fin vraja,

nimeni nu bănuieşte,

pierd orele binecuvântate de Tine,

îmi fac dorită prezenţa,

mă risipesc...

Cu Tine sunt

în altarul casei mele,

rugăciune vie,

vindecare...

ICOANA IUBITĂ

Mi s-au făcut paşii

de cercuri ruginii,

în dorul aşteptării.

Mi s-a făcut foame,

o foame încolţitoare

de cireşele roşii şi coapte,

de fragile culese

din văile copilăriei.

Prin gânduri mi s-a oprit

o foame de aer curat,

iar Tu, Doamne,

stai în icoana iubită

din Sfântul Altar.

E duminică dimineaţa,

e duminica rugăciunii mele… 

Foamea din mine

n-o pot potoli,

Doamne,

decât numai cu Tine.

  

ÎNCERCARE

Plâng ceasuri grele peste mine,

când ochi strălucitori mă sorb

din gând,

din val,

din malul de astral.

De unde înmiita lumină,

dacă soarele m-a orbit cu plânsul

din raze fierbinţi?!

Stau singură la masa mea de frunze,

vântul mă imită în gesturi,

precum umbra zidul.

Dacă aş ridica privirea,

aş vedea că nu mă rog cu har.

La ce sunt martoră

în lumea primită în dar???

,,Cu cât mai multe raze solare cad pe flori şi pe alte plante, cu atât mai mult scot ele un miros plăcut pe care-l trimit soarelui. Soarele nostru este Dumnezeu.’’

                                                                                Preot Tolmacov

IMENS

A aşezat atât de frumos

apusul,

că am îndrăznit

să urc la El,

ca şi cum m-ar fi creat acum.

Ireală este

mistificarea Lui

în inerţia din vânt.

Pământul e gol,

e şters,

pare a nu mai fi pământ.

ÎNTÂMPLARE

Ce palid e obrazul de pe luciul apei,

ce grei sunt paşii de pe frunze,

nu ştiu,

eu sunt străin aici

şi n-am văzut lacrima picurând subtil

din bastonul meu de orb,

vechi şi ros de-atâtea trotuare.

Pădurea din mine e aici,

uită-te,

nu sunt în preajma Ta

 ca o întâmplare,

nu crezi că eu văd prin norii goi?

Dacă mă atingi,

atingi eternitatea.

În mine e totul

atât de senin,

preacurat.

Uită-te,

nu sunt în preajma ta ca o întâmplare!

Nu calc pe frunze,

că mă rup  tulburător şi dureros de Tine.

PILDA SEMĂNĂTORULUI

Un om m-a aruncat acum.

Din haina spicului

am căzut prin spini,

pe pietre,

pe cărare,

pe pământul mănos.

Am luat cu mine cerul,

am alergat

în casa soarelui fierbinte,

aburind de imensitate.

Cerul eşti Tu,

Doamne,

cu raza divină,

smulsă de sus,

izbită de zidul-lumină.

Spicul sunt eu,

Doamne,

cu a mea rădăcină,

cuprinsă statornic

în solul lumesc de rutină.

Rodul?

TRECERE

Mă uit atentă de sus,

din spaţiul amplu, mercuric,

mă uit la aceste forme duşmănoase,

forme galante şi dure,

răsturnate pe fiinţa fragilă,

ce mă petrece în tot.

În speranţa şi umilinţa purtării

adâncului de mare albastră,

Tu, Doamne,

uneşte-mă cu cerul.

În jurul meu trec sporadic

urmele paşilor,

urme tragice de pantofi nelustruiţi,

timpul atent depănat.

Sunt sigură că nu-i regăsesc.

Umbra mea s-a întipărit

în trupul ierbii şi-n

asfaltul drumului.

Zadarnic încerc s-o târăsc după mine,

mi s-a rupt de trup,

s-a înfăşurat pe sfoara de iarbă,

s-a mumificat în masca de ciment,

când am trecut pe acolo.

  

JUDECATĂ

Cugetă-mă,

timpule!

Oare nu eu,

cu memoria mea,

mi-am dat definiţia?

ASCEŢII

Preabunul lumii,

Părintele meu îngeresc,

grădinile cerului sunt aici

în patria Athosului uman,

în ochii pictaţi limpde

pe pânze rigide de nori,

pe faţa senină a muntelui sacru.

Asceţii sunt singurii oameni cu talent,

un talent binefăcător de Tine.

Iau frazele vieţii,

le amestecă în cocteiluri monahice,

desăvârşesc linia,

calea….

Asceţii duc munca noastră

de pământeni ignoranţi,

delăsători….

Suprimă în ei păcatele largi,

nesătule,

însuşindu-şi-le habotnic de lacom,

ca mai apoi

să-şi răscumpere prin asprimea vremelnică,

efemeritatea interioară.

Asceţii, Părinte ceresc,

definesc înălţimile şi căderile,

perfectează viaţa,

o primenesc…

  

   NOAPTEA DE ÎNVIERE

Doar acum pot 

să-mi clădesc drumurile din cuvintele Lui,

să le menţin în suflet,

că mi se golise cupa

de lumina sfinţeniei

şi de gustul deplin al pădurii.

Adun florile una câte una,

le plămădesc cu vârful degetelor,

le scutur polenul în propria-mi viaţă,

mă umplu de rugăciune,

când întregesc natura 

în icoana mea de înțelepciune.

Gustul fructelor mi s-a prins de

arşiţa secetoasă a gurii,

lumina câmpului m-a inundat

întru divinitatea Domnului meu.

În Noaptea Învierii simt infinitul

cum îşi cunună cerul cu pământul

şi păsările se miră

că e primăvară în crânguri,

că pământul dă iarbă,

că ceru-i destul de larg

să încapă fiecare.

  

IGNORANŢĂ

Ai trecut peste frunze,

ignorând căderea,

mă luminează 

că trebuie să suport zilnic

paşii Tăi

ce îmi pulsează

   nervii fiinţei. 

Nu privi prea departe,

vocea mea nu vine de acolo.

E atât de curat

ceea ce simt,

ceea ce adun din rămăşiţele

lustruite de vid

din mărinimiile Tale, Doamne!

Nu privi prea departe,

vocea mea nu vine din neant,

sunt aici şi nu mă vezi

deşi calci zilnic pe frunze.

Vocea mea nu vine de departe,

vine de aici,

din preajma sensului Tău....

Sunt cărarea nebănuită

pe care o striveşti mereu şi mereu

în căutarea

întregului meu.

,,Dumnezeu ne-a cunoscut înainte de a-L cunoaşte noi pe El şi ne-a iubit înainte de a-L iubi noi pe El.’’

                                                                  Napoleon

CLIFI

Cresc paşnic plantele

pe pământul matern.

Mi-e dor de zăpada arsă

în palmele muncite ale tatălui,

mi-e dor de o dimineaţă semeaţă,

îmbrobodită de ceaiul sorbit

cu nesaţ,

mi-e dor să fiu răsfăţată

de parfumul amar de cetini

mi-e dor de lucrurile mărunte,

aşternute în patul luminos,

mi-e dor de calea soarelui

pe care o alegeam

în căutarea ciupercilor

sau în căutarea rugilor

agăţători de mure coapte…

Mi-e dor de visele fragede,

rânduite matinal,

risipite pe plapuma albă.

Mi-e dor să fiu cea de atunci,

normală,

într-o libertate firească,

în vârful imensităţii.

GÂND

M-am prins de Tine ca de viaţă,

rupându-mă de trup,

stau în genunchi pe pragul pământului

şi aştept Lumina.

Acum e bine în mine,

nu mă tulbură rugăciunea,

nu mă domină smerenia…

Sunt ca o petală albă de crin aşternută

la intrarea în Săptămâna Patimilor.

Sângele din rănile Domnului

nu îmi pătează culoarea eternă,

nu pune stăpânire pe sinele meu,

măsurat şi întins în tot Universul. 

Vântul m-a stins ca pe o rază,

obosită de luminat.

Mă vezi?

Sunt încă aici,

 în camera largă,

aşteptând Învierea Domnului meu.

NONSENS

Ai venit dintr-o carte,

o frază pe pagina cuminte

a sufletului cuprins

între file de lemn.

Exişti?

Nu exişti?

Citesc despre Tine

în Biblia vieţii,

îmi pun întrebări,

tot eu dau răspunsuri.

Este atât de frumos

să simt liniştea

cum mă apleacă spre Tine

când citesc

Deuteronomul

sau I Corinteni 13.

De ce zorii mi te iau

magistral,

insistent,

când ziua mă atacă

duşmănos,

crud şi rece!

PERSONIFICARE

Mâinile Tale,

Doamne,

mă disting în noaptea umilinţei.

E atât de sfânt

ceea ce simt!

Un ţipăt îndepărtat

vine din adâncuri,

unde braţele Tale albe şi reci

şi-au trăit moartea Învierii,

mă personifică-n stihuri,

mă aseamănă în mod tainic

mântuirii.

Liniştea în care mă mişc,

mă dizolvă cald...

E atât de sfânt

ceea ce simt!

Sunt cuprinsă de-o imensă răbdare

în faţa comuniunii cu Tine,

sunt verdele ierbii,

sunt dimineaţa grăbită,

firul argintiu deşirat din rochia mea,

sunt roua firavă

aşternută pe jos....

Sunt ce vrei Tu, Doamne!

,,Numai pe tine te am, trecătorul meu trup

Şi totuşi

Flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun

Pe frunte şi-n plete….’’

                                                                Lucian Blaga

TRUDĂ

E clar că trudesc

să-mi înlătur inima

de patima orbirii.

Nu te lăcomi

la chipul de piatră lucidă.

Îmi caut încă sensul

efortului amplu,

refac o părticică de sfinţenie.

În fapt,

contrariile mă înfruntă:

Un eu,

Un noneu…

        PRIMĂVARĂ

E verde primăvara din ierburi,

obrazul ei e liniştit

şi străveziu.

 În braţe are o duzină de ghiocei

ce imită necazul zăpezii,

prinsă în anormala iarnă.

Dumnezeu transcende firea,

o inundă,

o protejează,

o analizează.

 Uşile vântului se deschid larg

să primescă lumina,

infinitul îşi leagănă braţele lungi

să cuprindă universala viaţă,

sufletul surâde de plăcerea

brazilor întinşi la soare,

,,Bun-venit!’’ îşi spun unii altora

într-o magie astrală.

 Nu-i pleoapă să stea adormită,

ar pedepsi-o cerul albastru

pe care îl poartă,

ar închide-o-n temniţa umilinţei,

pământul slugarnic.

 E primăvară,

credinţa mea răzbate din freamătul Învierii,

apa de izvor se sfinţeşte-n Vinerea Luminată.

                                                                         LUMINĂ

Lumină neliniştită şi tremurătoare,

lumină galbenă.

Filtrează-mă prin aspectul fragil

de amurg îndestulat,

filtrează-mă monahic,

filtrează-mă fin.

Vreau să-mi ridic mâinile sus,

să le lungesc până la Dumnezeu,

să-I cer cu îndurare

calea rugăciunii neîntrerupte,

calea perfectă a smereniei, a umilinţei,

 s-o spun din inima mea

până în inima Bethleemului

Naşterii Domnului meu.

Mă rog, Ţie, Doamne,

ce vii cu crucea în spate

în noaptea adâncă a Învierii,

dă-mi puterea să înţeleg

cuiele din palmele Tale,

lasă-mă să navighez în fiecare secundă

pe apele căutării lumeşti,

ca Dumnezeu să mă primească

acolo,

în raiul firesc,

pe care îl tot caut,

şi-l caut,

în drumul meu pământesc.

,,De câte ori sună ceasul, totul pe lumea asta îşi ia rămas bun de la noi.’’

                                             Victor Hugo

LUCRURI

Pe calea mea e primul obstacol

de când m-am întors din centrul

gândului curat,

gândului şters,

 gândului cu care am semnat pactul

să nu am lacrimi de lut,

că m-ar durea ploapele

de răul ivit din ele.

Nu mai ştiu

dacă inima poate să râdă

sau nu,

nu ştiu dacă voi găsi sensul

din care vin frunzele toamna,

fulgii iarna,

zgomotul care împarte liniştea 

în două lumi cuminţi şi albe….

Numai o gură de vin să iau,

să-mi amâne la minus infinit

imensitatea din jur,

de care mă tem,

ca şi cum m-ar ucide brusc şi inutil.

  

EXTAZ

Atât de repede am îmbătrânit,

că la marginea gândului meu

a crescut o piatră.

Dacă o atingi dimineaţa,

ai să vezi

ochii albaştri ai lumii,

dacă o atingi seara,

ai să simţi dunele fierbinţi

ale nisipului marin. 

Atinge piatra din mine

acum, Doamne,

să mă transform în fiinţă,

să am gură

şi plâns.

MĂ CAUT

Niciodată nu mi-am văzut

atât de bine

adâncurile sufletului.

Niciodată

nu am fost atât de oarbă.

Lumina dreptăţii

m-a desprins din

forma finală

a lucrurilor.

Iar azi,

mai mult ca ieri,

lupt împotriva mea

ca un cavaler medieval

sătul de pedepse.

INFINIT ROŞU

Cerul pare un infinit roşu,

împlântat în mijlocul Universului,

crispat în coardele inevitabilului...

Cărări tot urcă

şi urcă,

tind să curme umilinţa

trecerii netrecute,

deschid secundele

în starea de înalt,

amplifică firea

înspre ajungerea la Dumnezeu,

deschizând haina credinţei,

unde încape tot omul...

Şi iată,

infinitul e şi acolo,

e şi aici. 

Lumea reală e infinitul.

Atinge-l,

cu mâna nu e uşor,

cu sufletul doar....

,,Nimeni nu este mai atent la greşelile altora decât persoanele capabile a încălca datoriile lor morale.’’

                                                        Guido Da Verona

                                   

PSALM DE TOAMNĂ

Am să las timpul să coboare

încet peste mine,

peste ceasurile grele,

vechi, însingurate.

Nu pot trăi fără Tine,

fără lumina din care vii,

fără lacrima Maicii Fecioare

din care eşti Sus. 

Sunt singură în mijlocul toamnei,

pe cărările umede

care-mi împietresc paşii,

uitată, tristă…

în memorabila mea rugăciune.

Trec şi trec,

se aleargă una după alta

zile strâmtorate pe dealuri,

toamna-i pe-aici,

prin părul de raze al inimii,

prin cântecul ruginit de frunze.

Un călugăr beat

coboară din Rarău,

pe banca de la izvor pare

a-şi mai spune

rugăciunea ştiută

cu o maşinală cadenţă

de om smerit

şi atent.                  

 Ca o statuie amplă

în colţul prispei de brad,

se uită mama,

într-o imagine artistică

din copilăria din Clifi.

Ea îl tot caută

cu privirea frumoasă,

cu sprâncenele întrebătoare

şi fruntea plină de înţelepciunea

maternă şi sfântă.

Îl caută şi pare să-i spună:

-Vii din munte,

de sus,

din casa Domnului…

dă-mi o parte din El.

El n-o aude,

în vociferarea goală a vorbelor lui,

încape câte un Amin

rostit printre nişte sunete seci. 

Şi călugărul pleacă,

toamna se ia după el                            

îmbrăcată  în straiele-i de înmormântare

crescute în ea

ca o pată de zdreanţă.

El, omul din psalmul acesta

îşi duce fiinţa la vale

la capătul drumului şters

de unde porneşte cu fală

spre sus,

la schitul de piatră al lui.

 

PSALM DE IARNĂ

Ca să trăiesc în Tine, Doamne,

mi-au trebuit ani de pustiu,

că mi-am cojit

de pe trupul febril

saci şi saci de păcate.

Azi mă supun cuminte

în noua condiţie,

mă simt descoperită

în fraza simplă rostită,

dar pronunţată incert.

Un milion de fulgi,

un miliard de motive.

De ierni nu mai ştiu,

nu mai am cunoştinţă

de ce-i prin jurul casei,

prin ograda plină de oameni

construiţi de fetiţa mea

din zăpadă. 

Cineva pare a plânge.

E un înger

ce depune jurământ pentru mine

la picioarele Domnului.

Din nevoia de sfinţenie

îndrăznesc

să-mi spăl  viaţa

în lacrimile lui.

Nedreaptă

în osteneala de sine? 

Sunt o mistificare cu sufletul

în centrul sensului pământesc,

un psalm alb

în cartea iernii ninsă biblic.

În preajma mea cade zăpada sfinţeniei

prin care trec

unul câte unul gândurile,

gânduri de rocă

îngheţate subtil, doar aici.

Nu mă ascultă nimeni?

Zadarnic îmi pregătesc glasul

în faţa Naşterii Domnului meu.

 Sunt ca o căutare

de nesomn,

de citit

printre file…

sunt albul din fulgii

ce slobod ace fine,

să-mi implore trezirea

din mersul lumesc.   

PSALM DE PRIMĂVARĂ

Sunete aproape fireşti

ocupă anotimpul,

glasul de artă

mi se dizolvă tăcut,

fiinţial

o dată cu zăpada subţire.

Vin de departe

oştile Domnului meu,

vin cu ruga psalmică

pe buzele tremurânde

ale sărbătorii de Paşti,

vin arii vivaldiene…

Nu ştiu dacă pot

încerca să trăiesc

în spaţiul ce-mi abundă fiinţa,

nu ştiu dacă mă pot înrola

în marşul armatei de raze

ori a sforilor de paie

pe care berzele

îşi coboară cadourile-prunci

în cuiburi umane.

Se poate să fiu

absentă din acest ritual,

să fiu aleasă pentru a conduce

universul casei mele

mărunte,

înflorite,

surâzătoare… 

Se mai poate să-mi cresc copila

ca din apa Bistriţei

sau din plaiul Rarăului,

s-o îmbrac în haina pădurii Chirilului,

să-i cultiv viaţa

ca pe o metaforă cuminte

de pe icoana Maicii Fecioare

din schitul de sus. 

Sunete aproape fireşti

se cuibăresc seara în camera mea,

muşchiul sălbatic musteşte

în piatra zidită în scară,

iarba pândeşte din pământ

tulburată de mirosul apei

care se agaţă de maluri…

Sunete psalmice

davidiene

de primăvară ce se naşte

şi moare pe-aici.

PSALM DE VARĂ

Nu mi-e teamă că frunzele

se înmulţesc în natură,

în viaţa lor iminentă,

nu mi-e teamă de razele

care duc apusul

într-o dimensiune reală,

nu mi-e teamă de ochii

care adulmecă a bârfă

de după un colţ cam stângaci…

Mi-e teamă de Domnul meu,

ce mă cunoaşte ziua şi noaptea,

mă vede în lumină ori întuneric,

mă citeşte închisă sau deschisă…

Mi-e teamă de Domnul meu

pe care nu L-am întâlnit,

dar Îl tot caut

spre îndreptarea mea umană,

spre găsirea mea feminină.

Îl tot caut de ani - ştiu că-i prin jur,

pornind de aici până sus către El,

în întinsul universului,

în înaltul divinului Său,

acolo unde ameţesc păsările

când mor de-atâta strălucire.

Îl tot caut în jurul meu,

în pacea creaţiei vechi 

prin care mă plimb

ca în grădina de soare

din basmul citit

în taina inimii

spre cuprinsul meu dumnezeiesc.

El mă priveşte albastru,

cu sublimul verii de psalm.

ASPECT

Am ales cu mâna imperfecţiunile,

am modelat totul,

i-am dat forma finită.

Sunt sigură de senzaţiile reale

pe care le adun.

Una câte una se duc,

în întoarcerea crudă a timpului.

Şi eu…?

Gust a viaţă

din degetele Tale,

absorbite de primăvară,

gust a viaţă veşnică

din rugăciunea rostită,

rugăciunea infinită…

PĂCATUL PRIMORDIAL – dialog

                                                        

-Ia un măr,

fruct vinovat de

pierderea sfinţeniei.

Ia o Eva,

structură universală

a  materiei primare…. 

-De ce ai luat? 

-Să gust cu ştiinţă,

modest,

din păcat.

                                                

 PUR

Toamna e ca o prinţesă

fragilă,

feeric îmbrăcată în ruginiu. 

Mai plouă prin iarba pietruită,

vântul se mai zbate a pierdere amară,

strugurii copţi se mai revoltă

în transformarea în must,

văile se mai odihnesc

din aglomeraţia tomnatică

a turmelor înlânate. 

Sufletul meu psalmic stă aplecat

ca şi cum şi-ar fi făcut legea

prin adunările ad-hoc ale toamnei.

Spre seară se zvârcoleşte tainic

să-şi usuce fibrele

cu feonul de frunze.

Sunetul închis în amprenta călcâielor

se strecoară în timpul

gol şi presat,

apoi se-agaţă de câte o ramură

aruncată pe jos din cărare

sau bate năvalnic la poarta zăpezii

ce pândeşte la colţul brumat. 

Noi mergem în viaţă,

iar paşii noştri rămân în timp

în paginile paşilor fetiţei noastre,

în umbrele vântului,

în clopotele ierbii,

în suflul ploii…..

                                                

 BASM

Ea deschide ochii.

Mânuţele i se mişcă,

 înfăşurând transparenţa reală a zilei.

Se întoarce mai fericită decât a plecat.

Şi-a găsit iepuraşul pierdut,

pe sub frunzele lucioase de paltin.

Pe pleoapele ei fierbinţi,

vara îndrăzneşte să-i sărbătorească izbânda

 O rochie lungă,

imaculat desenată pe umerii ei,

se precipită  sub hotărârea inimii.

E prinţesa noastră,

copilul frumos şi atent la detalii,

prinţesa vântului desprins

din găurile verii. 

Prinţesa Aurora,

alcătuire strălucitor de pură.

Vârfurile degetelor ei

adună florile pe cărare

când El,

Dumnezeul luminii şi al iubirii,

ca într-o copilărie firească,

îi dezleagă din vrajă, toate magiile din jur.  

Se întâmplă o artă,

tonuri de viaţă

simulate-n stop-cadruri,

ceva sclipitor,

imaginea copilăriei,

sfinţenia vieţii.

UNGEREA DIN BETANIA

El,  Domnul Iisus,

uman şi divin,

Ea,  femeia,

o formă din creaţie,

existentă total,

intangenţial... 

După ce L-a uns,

s-a pus întrebarea:

De ce atâta risipă?

N-au fost împărţiţi

în evanghelii sacralizate.

Matei îi aduce în casa lui Simon Leprosul.

Iisus e uns întru

pomenirea veşnică a femeii. 

Dar iată,

cu ziua de azi,

ea îi va umple rănile

cu adamicul mir,

El o va iubi dumnezeieşte,

cât pentru a întruchipa

o mulţime purtând un nume identic:

FEMEIA. 

Şi Evanghelia e-n fiecare casă,

în armonia căminului

preţuit întru doi.

ASEMĂNARE

Mă asemăn întru totul

cu sufletul Tău,

Doamne!

O sete de rouă curată,

simplă,

firească.

Mă trec spre sfinţire

mă cuminec

mă desăvârşesc….

Creştină m-am trezit

prin Taina Botezului meu.

DE UNDE?

Nu simt de unde pleacă,

nu ştiu de unde vine,

dar inima mea de sfoară

se pătrunde tandru

cu El,

atinge corzile instrumentului fiinţial,

purificând sămânţa.

E viţa vinului,

muşcată neînflorită

în ograda de lemn cald.

Prin degetele Lui,

îmi absorb atent fiinţa.

                         

 CARTE

Atâtea lucruri dăruie viaţa

în sfâşietoarea ei simplitate,

ca o insultă codificată.

Albastrul e culoarea cărţii, 

e semnalul imparţialului

studiu critic.

Atâtea lucruri albastre….

Anihilare a culorii celeste,

sens dezorganizat impropriu,

sfidare… 

Am ales cu mâna paginile,

sunt sigură de senzaţiile sacre

pe care le adun.

Una câte una,

se întorc

în deşirarea ternă a timpului.

Şi eu,

gust a viaţă

din degetele dumnezeieşti

 de primăvară.

  

PIETRE

  

Plâng pietrele

zeificate a eternitate

după trecerea karmică a apei.

Este o mistificare a propriilor stări,

conduse perfect

spre nontimpul primordial.

Se pare că materia

este o epavă saturată

de pacea esenţială

zidită în mine.

Dincolo se ciocnesc în uitare

cuvinte,

cărări...

  

INSPIRAŢIE

Strâng dimineaţa cu mâna,

de prin cărţi adun încet

vers cântat sub streaşini

de codru

şi pe margini de lac.

Şoapta caldă a Lui

se propagă divin din

fiecare rimă pe care o citesc,

din fiecare strofă încărcată de iubire.

Maica Fecioară

 e în sunetele nemuritoare

 pe care nicio femeie

nu le cunoaşte.

Fiecare e muza poetului,

fiecare e frumoasa iubită,

fiecare e eternă iubirii căruia îi este.

COPIL DRAG

  

Am îndrăznit cu sfială să culeg

în palmele mele de mamă

urma paşilor tăi, copile al meu!

N-am şovăit,

nu m-am încăpăţânat să mă apuc

să sădesc în dreapta trupului meu

un copac

ce să-mi amintească

de venirea ta aici.

Am luat cu

grijă sămânţa,

am săpat în jurul frumos 

al paşilor tăi,

am înlăturat umbra

şi…

au răsărit alături florile. 

Te apleci în fiecare zi,

frumos copil al meu,

să le îngrijeşti cu teama sfioasă

de-a le proteja.

Şi copacul

va creşte odată cu tine,

te va cuprinde în ramurile lui….

Universul va a fi al tău.

MARGINE

La marginea lucrurilor

l-am văzut calculând

în legalitate.

M-a dus departe,

într-o casă cerească

-un joc de îngeri albi şi mari-,

ca şi cum trebuia

să port numai eu

vina naşterii întru El.

De atunci nu mai ating marginea,

nu îndrăznesc să definesc

niciun lucru concret,

nu dau culoare

niciunei valori,

iar luminilor din jur,

le sting deseori becurile.

Casa şi cerul

mi s-au contopit de atunci

 în visare. 

Acum nu mă limitează decât

această stare

cu latura

în sufletul

întregului dumnezeiesc.

MĂRUNT

Nu l-am atins niciodată.

venea în fiecare zi peste an,

se aşeza la fereastră

şi nu pleca de acolo

decât îngheţat.

Nimeni nu l-a cules

pentru că nu era decât

stropul de tină,

împietrit în geam

 de Dumnezeu în lumină.

POVESTE

M-am născut aici,

în inima pură a muntelui,

în îmbrăţişarea lui,

ca o metaforă.

Dacă tu eşti Părintele meu,

să-mi fie lumină călăuzitoare

înţelepciunea adâncului,

a pietrelor….

Cântec să-mi fie

mişcarea sferică a izvorului,

accentul moldav al pădurii….

Deşi născută aici,

m-am căutat peste tot

şi-am îmbătrânit în inima mea

de când m-am desăvârşit.

                                    

VIS

Eram visată de cineva,

de cineva iubit şi frumos,

ucis şi mistificat,

de altul decât cel

pe care îl visam eu.

Eram cuprinsă într-o oglindă

fragilă şi secătuită

ca un fruct dulce,

eram tulburător de singură,

eram tristă şi despărţită

de somnul din care veneam.

Cunosc binele pe care ţi l-am făgăduit,

Doamne.

În cuprinderea ei,

 inima pare alta,

 înjunghiată pe drumul de praf,

este neînţeleasă….

După o vreme

am închis pleoapele mele

în somnul adânc.

Atunci,

pe Tine te cuprindeam,

Doamne,

Te visam,

Te iubeam,

pe Tine te închideam

în sensibilul meu somn curat.

INCERTITUDINE

De multe ori a pândit

lângă geam în neştire,

El,

Dumnezeu Preaînalt,

consumator de sfinţire.

Şi-a spus fapta la poartă,

şi-a ales

substratul iubirii şi păcii

în sensul invers.

S-a regăsit an de an

în cratima Sieşi,

şi-a făcut un altar

pe treapa de lut,

atingând îndurate venerări

din trecut.

Acum e Domnul Puterii

ce pătrude atent

cu paşii de rouă,

de sens insistent.

E gramatica vieţii,

matematic gândită,

pe urmă-i gravată o piatră

de El iscălită.

Legea iubirii mi-a dat-o aşa

să pătrundă zidul din inima mea,

spre sfera de lut a iubirii,

prin ferestrele nepătimirii.

DEFINIŢIE

Se definea

prin Revelaţia Sa.

Era Domnul Iisus

dorit a lumină,

prin albul de pace,

prin rozul de vină.

Venea şi pleca,

iubit şi distant,

prin uşile ample

ca de diamant,

Dumnezeul frumos,

schingiuit şi-ngropat

pândit în tăcere

prin vălul pictat.

Venit fără grija luminii din El,

avea marele ţel

să încreştineze firea umană.

Era Hristos o lumină,

divin şi plăcut,

închis a cuprindere în necunoscut,

plecat din departele ochilor Lui,

oprit în păgânătatea aproapelui….

Şi mă definea aşa:

în El, eu -

Hristos e viaţa mea.

COBOARE-SE

Coboare-se lutul aici,

în oasele îmbătrânite de sevă,

coboare-se în patria

inimii mele,

amară,

culeasă sensibil,

în liniştea cercurilor mele

vagi şi albe,

desenate simbolic

pe retina aproape stinsă.

Coboare-se sămânţa intangibilă,

inegală în pântecul trist

al căutătorilor de Tine,

Fecioară curată,

Mireasă a cerurilor.

Coboare-se în străfunduri

umbrite de binecuvântări

umile,

Împărăteasă Preabună,

Marie aleasă.

ANOTIMP

N-am curaj să văd frunzele

cum despart

anotimpul acesta de celălalt.

Ele mor zilnic,

renasc în fiecare an….

De ce sunt pedepsite firesc

frunzele de trudă,

care smulg din gândurile mele,

fiori în fugă?!

CREAŢIE

Dumnezeu te-a creat

pentru veşnicia mea limitată.

Se poate să-mi

mai ceară uneori înapoi din vise,

se poate să-i dau frânturi….

niciodată totul.

Am luat un an din viaţa soarelui,

el mi-a dăruit-o întreagă,

aprind seară de seară

lumânări pe vetrele nopţii.

Când mă închin,

îmi umplu ochii cu rugă

imens,

luminos,

fiinţial…

Un soare binefăcător şi întreg,                                  

 ştiinţă,

să te tot caut prin el.

 TRĂIRE

Ştiu că vii dintr-o carte,

din Biblia sacră a vieţii,

din cartea de căpătâi

a omenirii acesteia.

O propoziţie universală

pe pagina vie,

o filă interioară

scrisă de sfinţii aleşi.

Exişti, Doamne!

mi-o spun păsările

ce vin din creaţia adăpostită

de Noe pe arca sa,

mi-o spun vocile ce mă copleşesc

de câte ori ascult un cântec

în căştile cultice.

Exişti, Doamne!

O ştiu cu sufletul,

cu mintea,

cu imaginaţia copilului meu

bolnav în perfecţiune…

  

EŞTI

Eşti o mistificare

cu sufletul

în centrul

sensului pământesc.

În jurul meu

creşte iarba sfinţeniei

peste care trec

unul câte unul,

gândurile,

gânduri de rocă,

gânduri din munte,

înrădăcinate aici.

Mă uit

şi văd munţii

desenându-şi umbrele adânci

pe cutele inimii Tale,

Doamne,

mai încolo văd apele

deşirate pe pietrele goale

cu alge subţiri.

Totul creşte din Tine,

univers nepătat,

univers personal,

Dumnezeule veşnic.

ÎNSINGURARE

Am atins infinitul din Tine

în rugăciunea finală.

Pământul înfloreşte

la fiecare pas al Tău.

Nu eşti de aici,

ai venit în cântecul biblic

iar vocea

Te-a rostit înălţător,

pământul s-a fisurat

la atingerea ploii.

N-ai venit întâmplător,

acum cunoşti ceva din mine.

Nimic nu-mi ajunge,

mirarea săpată

în rozul bronzat de soare arid

mă irită.

În rest,

sunt sensul rotund

al imensităţii Tale.

Alege-mă!

Uneori îmi ascund aripile

de răul vremelnic din pagini

roase de vechime,

vidate în zid.

 POEZIA FĂGĂDUITĂ

        

Cuvintele se ating de lună,

nu cunosc pacea,

necunoscutul e sus.

Întind mâna,

mă pierd din lumea asta

odată cu Tine.

Din timp,

o frunză îndrăzneşte

să se rupă timid,

e atât de mică!

Vezi,

la necunoscutul din Tine

tot pot să ajung,

acolo-i poezia făgăduită.

Sunt imensă,

sunt aproape de Tine!

Şi unde,

spre ce să amplific

această credinţă de bine?

,,Omule, tu eşti cărbune! Dumnezeu e flacăra şi lumina ta!’’

                                                              Sf. Teodor Zadonschi

SECVENŢĂ

Dumnezeu este minunea

pe care o întâlnesc

adesea în vis,

deşi câteodată

somnul meu este atât de inutil

încât nu cuprinde nimic

că vin din vechime,

din zăpezi abstracte şi blonde.

Dacă simt cum mă nasc,

atunci e sublimul

desenat şi cântat,

ca o eternitate

de bine.

ÎŢI CER

Buzele sunt pline

de rugăciunea curată.

Cuvintele ample,

rostite simbolic,

se preling dulce

ca un plâns limpede

în vecii pământului.

Să rodească zilnic,

Sfinţenia Ta,

Fecioară Aleasă,

să umple făptura eternă,

să cuprindă creştinătatea.

LAN DE SPICE

Dacă mă priveşti din cer,

Doamne,

ai să vezi

un lan de spice plin,

îmbibat cu grâne stabile.

Îl port adesea,

îl duc peste tot

ca povară de viaţă.

Îl ignor adesea,

e responsabil de trecerea crudă

din timp spre nontimp.

DECOR

De-atâta dor de Tine,

mi s-a învechit fiinţa.

M-am aşezat la pândă

lângă tulpina plăpândă

a cerurilor.

Poate se întâmplă să mor.

Uneori mai treci

prin asta,

dar teama se duce

ca un copil la culcare.

Sfinţenia urcă,

sfinţenia coboară,

mă prinde-n magia angelică,

mă eternizează.

FIRE-FIINŢĂ

Exist,

spune cerul

prin transparenţa de aer

a albastrului pur.

Exist,

spune gândul,

prin creaţia ideii

din stropul primordial.

Exist, exist….

E clar să exişti,

e invers morţii,

e curat,

e uman….

Exist, exist….

Cale distinsă împrejurul luminii,

drum pietruit

pe piatra fântânii.

IUBIRE DUMNEZEIASCĂ

Dacă Te apropii de mine,

ai să înţelegi albastrul

pe care L-ai creat,

în rugăciunea curată

din vocea copilului meu.

Un înger se plimbă pe-aici,

îmi numără paşii

şi stelele aşezate

una câte una, pe casă.

Dacă Te apropii de mine,

ai să înţelegi pământul

 pe care l-ai creat,

prin verdele timid al frunzelor,

împlântate atent pe ramurile naturii.

Cerul se prinde-ntr-o horă

de sfinte acatiste,

îngerii aleargă,

radiază lumina…

Oamenii nu ştiu că cerul

cu albassul întins pe câmpia cerului,

Se numeşte iubire….

Iubire dumnezeiască!

,,Ceea ce a fost, este...niciodată de acum înainte.’’

                          Eugene Ionesco

  

CASA

Sunt o casă

prin curtea căreia se plimbă

toate gândurile,

toate sentimentele.

Curtea casei

este inima mea,

în ea se zbate ziua să urce

şi noaptea să coboare.

Sub forma aceasta

încerc să intru în memoria minimă

a simplităţii.

Oglinzile albe şi bătrâne

mă înţelepţesc

în trecerea mea iminentă.

LOGODNĂ

Nu pot lăsa pe nimeni

să-mi umble în inimă.

Acolo am oficiat

logodna

cu omul

timpului meu.

Dumnezeu e martor

Sfintei Taine a căminului.

DESTIN

În casa mea e pace,

pereţii venerează palmele de pământ

care i-au zidit.

Ai venit atât de subtil,

Doamne,

încât ai atins cu atotputernicia

fiecare latură,

scoţând-o din moarte.

Ceva m-a răsădit pe pământul frumos,

nu-i ştiu numele,

a rămas gustul în urmă,

de plin,

abundent.

De unde să iau soarele,

Doamne,

dacă razele i-au crescut

permanent doar în mine!?

MASA

Stau la masa de piatră

a simţurilor curate,

reci….

E toamnă în poezia mea,

noaptea finalizează

un cântec –

 o vrajă.

Te uiţi ca o pasăre albă,

ca un crin suav

 departe de omenire –

o istorie biblică.

Ascultă stihurile din rugăciune,

apleacă-Te divin,

terestru….

Eşti Dumnezeul de sus!

Fără Tine simt un gol,

o carenţă de lucruri şi soare.

Masa mea

a înlemnit în uitare.

TABLOU DIVIN

Dumnezeu este haina

pe care copacii o poartă

pe umerii muntelui.

El vine din înalturi,

albul din jur

pulsează de strălucirea Lui,

radiază imens,

pătrunde lucrurile…

Nu e nimeni

 să-I înţeleagă lumina?

Mă târăsc spre marginea gândului,

Dumnezeu mă opreşte,

să nu cad înafara lor.

Cuvintele Lui

preţuiesc viaţa,

abundă fiinţa,

conferă imensitate.

  

LUPTĂ

Vulturi în negru

mă pândesc din zăpadă,

disting o casă,

un templu al Duhului Sfânt

în trupul subţire.

Rugăciunea îmi zideşte

fiinţa-n virtute.

Nu înţeleg dacă mai există

vreo apă pe aici,

biruiesc moartea zidurilor greoaie

cu firea superioară ce sunt.

Îmi menţin chipul

din dorinţa asemănării cu Dumnezeu,

mă împărtăşesc

cu Taina Domnului meu,

când sorb apa de fântână.

Vulturi în negru

se abat peste mine,

planează pe-aici deseori,

caută slăbiciunea mea la păcat,

ţipă demonic,

tulburător...

Nu trebuie să duc singură

lupta divină.

Partenerul de arme

e Domnul meu.

  

VINĂ

Tot mai disculpabil cerul

mă plânge,

mă râde….

tot mai adorabil

mă conjugă prin verbele

gramaticii timpului. 

E tulburător,

e divin,

să fiu mărită,

să ating imensitatea

în fiecare zi cu cineva,

cu cineva Atotputernic şi Înalt

ca Tine.

,,Îngerii nu pot fi insultaţi pentru că în faţa lor te aşezi în genunchi.’’

                                                                      Alexandre Dumas

ÎN EL

Nu ştiu de unde pleacă,

nu ştiu de unde vine,

dar inima mea

se pătrunde tainic

în El.

Atinge corzile gustului muzical,

purificând sămânţa.

Psalmi de fluturi

adie din cartea lui David.

E viţa vinului,

ca o muşcată neînflorită

în oglinda măiastră şi oarbă.

Cu degetele Lui

eu îmi curăţ fiinţa.

UNA, CÂTE UNA

Am ales cu mâna imperfecţiunile.

Sunt sigură de senzaţiile

amare şi reci

pe care le adun.

Una, câte una,

se duc stări vulnerabile

în întoarcerea moale

a timpului dens.

Şi eu,

stors de viaţă

din Duhul Tău,

Doamne,

stors de plante

din drumul meu dus,

în nesimţuri pierdută

sus.

GAME

1.

Simt cum mă prinde

 o vrajă albă

ce vrea să-mi trântească

porţile deschise iar.

Simt cum mă cuprinde

între buzele ei lacome,

indecent de fragile,

superfiinţa

divizată-n albastrul abstract,

ca şi cum m-ar închide

într-o altă karma.

Simt gustul de acolo,

posibilitatea inevitabilă a renaşterii

şi ruptura sensibilă

din copilărie.

2.

Dacă am avut inimă,

m-a pedepsit

în incapacitatea mea controlată

rând cu rând.

Un gol,

o eşarfă cosmico-empirică,

asemănătoare alcătuirii.

E rezultatul total:

încondeierea

 interiorului meu încreştinat.

  

3.

Astăzi mi-am spus

marile mele rugăciuni

în faţa unei biserici creştine.

S-a închinat copilăria din mine,

s-a brutalizat dur

frumosul bizantin,

s-a pierdut subtil printre game,

m-a marginalizat.

Ce artă!

Un Voroneţ distins

sămânţă cu sămânţă

prin includerea mea

conştientă.

4.

Pun punct,

un punct simplu şi larg.

Pun mintea,

o minte cibernetică….

Structură convinsă!?

Pierdere abuzivă de ani,

minuni şi lacune.

Pun punct în toate,

nu-mi prea rămâne nimic pe aici.

Un copil mă aşteaptă acasă,

cuminte şi drag,

cu mânuţele încă în rugăciunea firească.

5.

Dacă vrei, Doamne,

luminează-mă!

Este un vid în mine,

nici nu mai ştiu dacă am fiinţă,

Dacă mai am ceva.

mi-am făcut notiţele

pe tabla vieţii,

am luat cuvintele aşa cum erau.

Nu pot modifica

şi nici schimba.

Cred că...

nu mai pot să cred în ceva,

poate-n singura

Sfântă Treimea mea.

IMAGINE ALBĂ

Cineva a arucat

cu bizarul în poarta mea.

Ies matinal

din găoacea de lemn,

mă uit spre munţi rotunzi

ca inelul de pe deget,

văd împlinite

lucrurile măreţe al lui Dumnezeu .

Îmi aplec fruntea

în gesturi absente,

mai zic un psalm,

îmi mai dau la o parte

somnul de veci....

Mă copleşeşte firea din jur,

nu-i pot intui calea.

CERURI

Cerul se arcuieşte

sub lumânarea topită în rugăciune.

Rostesc un psalm

în cinstea inimii

85 -

din înţelepciunea lui David

citire:

,,Miluieşte-mă, Doamne!’’

UITARE

Nimeni nu m-a adorat,

nimeni nu mi-a pictat

chipul pe icoane de sticlă,

nimeni n-a făcut din mine

un idol al lui.

Nu reprezint decât un nume

înscris la uitare

cu Dumnezeu la rever…

Revoltare?

LIPSĂ

Uitată pe drum,

lipsită de Tine,

lumea îmbătrâneşte brusc,

se afundă

pe truda nisipului

de gol şi…

mi se pare că

mai am putere de mag

să iau bucăţi de rugă,

să îmi întregesc

hainele de sfinţenie.

  

VEAC

Viaţa este o pecete

pe care Dumnezeu a hotărât

să mi-o dea.

Din plinul de Sine

şi-a golit uşor

binecuvântări…

Mulţumesc, Doamne,

că am paşi

ce mă poartă în largul

feeric al creaţiei,

că am ochi

ce cuprind verdele frunzelor

şi trup cu sevă de viţă…

Profit de existenţa mea

să scriu o carte

despre Tine.

                                 

Un fel de….. POSTFAŢĂ

      Poeziile şi poemele Anişoarei Vleju au o tentă spre cunoaşterea intrinsecă a spiritului. O formare a ideilor provenite din subconştient unde visul devine realitate, o căutare a Sinelui, a lui Dumnezeu, o intercalare de obsesii, de umbre ancestrale, amestecându-se cu visurile nostalgiei, dându-i înălţarea în sineşi.   

     Această căutare a sinelui este o căutare neîncetată, fiind în căutarea cunoaşterii Absolutului. De aceea, ce provine din ,,Înălţare”, doreşte o înălţare mai mare, o coordonare a ideilor care provin din simţuri şi sensibilitate, o atragere spre frumuseţile nebănuite ale sufletului, acolo unde omul este singur cu Dumnezeul lui interior. O ascuţime a minţii, în meditaţie, unde razele luminii pâlpâie în incandescenţa inimii, dându-i simţiri absolute ale extazului mistic. Este o conlucrare a simţurilor cu sensibilitatea, dându-i intrări în absolut. Pentru că tot ce vine din sensibilitate şi simţuri dau spiritului unele valori inestimabile, scot spiritul spre formele absolute ale conştiinţei, unde suflul sincerităţii este altul, pentru că face să-i vorbească simţurile. Un amalgan de gânduri şi idei. Aici tresaltă fiecare sentiment, fiecare simţ are idea lui, pentru că intelectul le ghidează după voia lui. Puţin şi ajunge în infinităţile fiinţei, unde se aprinde flacăra geniului! O scânteie şi totul iese la iveală prin sinceritatea absolută a fiinţei. Dar ca să ajungi acolo, îţi trebuie o căutare permanentă a lui Dumnezeu, şi Anişoara Vleju nu este departe de aceste sclipiri geniale:

           ,,Am ucis lumânarea în rugăciune,

            sub forma psalmilor rostiţi,

            Încerc să găsesc o cale,

            un sens spre Dumnezeul meu,

            El e acolo şi aici….’

     Anişoara Vleju trăieşte prin intensitatea cuvintelor, abordând rugăciunea-meditaţie în natură, dându-i tăria virtuţii de-a urca în simţuri,   creându-i stări emoţionale. O sensibilitate aparte pe care o au doar fiinţele pure, căci simţirea pură, dă naştere poeziei pure. Aici este suflul poetic al sufletului, pentru că tot ce vine din simţuri, dă sufletului unele nostalgii: te înalţi în sfera conştiinţei:

                ,,Să te cunosc pe Tine

                 ar trebui să curg din soare,

                 să umblu beată în rugăciune

                 pe scările vagi ale timpului,

                 să umplu cu mir golul distant,

                 cercul din mine...”.

     Atragerea spre natură este şi o căutare a frumuseţii interioare. Numai hoinărind prin păduri, te simţi mai aproape de Dumnezeul tău personal. Iar AnişoaraVleju îi plac plimbările în natură - această ramură mistică a singurătăţii -, pentru că în natură este doar ea şi Dumnezeu. În poeziile sale se vede această altercaţie a simţurilor cu natura.

     Căutarea infinitului este şi o căutare a propiului Eu. Anişoara Vleju caută infinitul prin premisele raţiunii, urcând spre Absolutul fiinţei, acolo unde ea este singură cu Dumnezeu. O cunoaştere parţială a sufletului, urcând în credinţă pe stâlpii dreptăţii, conştientizând că sufletul este un Tot şi că, acest   este Dumnezeu. Veţi găsi aceste stări în poemul ,,Infinit Roşu”.

      Ce-i ,,Poezia Făgăduită”, dacă nu o apropiere de Dumnezeu?! Prin aceste cuvinte Anişoara Vleju arată că tentaţia spre Absolut este o urcare spre adâncimi, unde sufletul este liber în căutarea credinţei. O luptă unde simţurile conlucreză cu sensibilitatea prin antenele raţiunii, urcând şi coborând în infinitul fiinţei, o stare a trăirilor totale, unde parcă simte că trăieşte puţin din eternitatea fiinţei, aprpiindu-se de clipa eternităţii. Nu o găseşte, dar o amplifică în credinţă, dând sufletului unele incantaţii. Aici sunt limitele fiinţei, până acolo poate urca, până acolo simte Divinul, apoi se întoarce şi priveşte în sfera conştiinţei, abrogând răul, trăind în puritatea sufletului. Imensitatea clipei se pierde în intelect. Nu cunoaşte pacea lăuntrică, încearcă să o obţină, dar tainele fericirii sunt atât de rare încât te întrebi în sineşi: ,, Oare până unde poate urca puritatea poetei Anişoara Vleju?’’ Pentru că în adâncurile raţiunii pure te întâlneşti cu Dumnezeu!

            ,,Simt un gol,

             o carenţă de lucruri şi soare.

             masa mea

             a înlemnit în uitare”.

     Şi aici, în acest poem ,,Masa” se văd limitele fiinţei. Pentru că este o încercare de a-l întâlni pe Dumnezeu, dar limitele îşi spun cuvântul. În poemul ,,Luptă” se vede bătălia care se dă într-o fiinţă care încearcă să rămână mereu pură. O puritate pe care Anişoara Vleju o caută. O puritate de copil. Din această puritate izvorăşte clipa tămăduirii, clipă ancestrală unde spiritul luptă cu Răul pentru a-l învinge. Şi găsindu-şi sensul în acestă lume încearcă o purificare în adâncimi, detestând Răul. Este puţin din suferinţa spiritului care accede spre mântuire. Pentru că credinţa fără suferinţă este moartă. Şi în poemul ,,Una, câte una”, se vede această luptă unde senzaţiile se amestecă cu tristeţile, fiind în căutarea adevăratei fericiri, acea contopire a spiritului cu Dumnezeu.

    Poeziile şi poemele autoari Anişoara Vleju te fac să urci în infinităţile fiinţei acolo unde fiinţa este una cu Dumnezeu, de aceea au o tentă metafizică. Pentru că a căuta un sens în această lume înseamnă a îndemna sufletul spre meditaţie, spre suferinţă. Orice căutare sfârşeşte în sine, în fiinţă. Orice căutare este un drum către pace şi linişte.

                                                    Hatos Vasile, Castiglione di Ravenna - 17.07.2012

  

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

AUTODEFINIRE

Înălţare

Absolut

Undeva

Adaos

Partea ta

Închipuire

Artă 

Infinit

Fluturi de piatră

Sens

Curat

Real

Accent

Rost

Derută

Fiecare

Răstignire

Ochii Domnului

Legendă

Izvorul

Vindecare 

Icoana iubită

Încercare

Imens

Întâmplare

Pilda Semănătorului

Trecere

Judecată

Asceţii

Noaptea de Înviere

Ignoranţă

Clifi

Gând

Non

Personificare

Trudă

Primăvară

Lumină

Lucruri

Extaz

Mă caut

Infinit roşu

Psalm de toamnă

Psalm de iarnă

Psalm de primăvară

Psalm de vară

Aspect

Păcatul primordial – dialog

Pur

Basm

Ungerea din Betania

Asemănare

De unde?

Carte

Pietre

Inspirţie

Copil drag

Margine

Mărunt

Poveste

Vis

Incertitudine

Definiţie

Coboare-se

Anotimp

Creaţie

Trăire

Eşti

Însingurare

Poezia făgăduită

Secvenţă

Îţi cer

Lan de spice

Décor

Fire-Fiinţă

Iubire dumnezeiască

Casa

Logodnă

Destin

Masa

Tablou divin

Luptă

Vină

În El

Una, câte una

Game 

Imagine albă

Ceruri 

Uitare 

Lipsă 

Veac 

Un fel de …. POSTFAŢĂ