Poezia azi

                                                      Poezia azi  

      În abordarea aceastei teme, se impune un logic exerciţiu de identificare şi receptare a poeziei româneşti din acest prim deceniu al secolului XXI. Criteriile de selecţie şi conceptele impuse, se constituie în abordarea pe care o voi lua. Pornind de la poezia lui Nichita Stănescu, s-a ajuns astăzi  la  o abundenţă destul de consistentă de autori contemporani, autori care îşi promovează mult munca poetică pe bloguri şi reţele de socializare.

    Editarea unei reviste, a unei cărţi în format tipărit, devine o muncă de Sisif, ţinând cont că această criză economică de la nivel mondial, se răsfrânge şi asupra autorului de poezie, care se vede nevoit să-şi ţină creaţiile în locuri ,,sacre’’, locuri în care nu ajunge decât el şi cei apropiaţi lui.

    Există curajoşi care ,,pun’’ de câte o carte. E greu să se facă însă auziţi. În arta scrisului nu se investeşte nimic, atât timp cât arta scrisului, de multe ori nu produce satisfacţii materiale. Singurele satisfacţii sunt cele spiritual-afective care, deşi produc un bine pe moment, ulterior se anihilează. Nu mai e loc de poezie decât în minţile noastre şi pe caietele prăfuite din sertarele reci.

    Am să notez aici câţiva dintre poeţii de azi, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, cu exemplificări din creaţiile lor poetice.

Ecaterina Negară                         
                                                                     Paranteză, oră

pentru Rodica Culcer

Între parantezele orei celelalte paranteze nu există,

cuvântul caută adevărul şi insistă lumina în calea

dreptăţii, dintr-un dialog vezi perspectiva zilei

ce vine mai sigură, mai naltă,

după nenumărate idei se zideşte, pe stâncă, crucea

albă a ninsorilor din pădurile de fenic,

mai fericit săracul cu duhul apelor vorbitor,

mai sărac bogatul cu gândul păcătos, pe unde calcă

Dumnezeu crezi că şterge cineva urmele lui,

numai certitudinea învingătorilor clamează

peste crizantemele galbene, obositor de galbene,

îngerul împlinirii se relaxează, între parantezele

orei un destin, sigur, încape.

Păsări pe bandă

pentru Cristi Preda

Cetatea îşi cunoaşte misterul, zidit pe

note în continuă urcare, cerul devine do major

pentru fa diez în înstelare,

printr-un amurg de vioară precede saxofonul, însingurat

de unduioase alge, parcă chitara se smulge din cântec

prin fluier înlăcrimat, la sunetul orgăi te-aş rezema

de lumină ca într-o sonată a lunii fenixiană,

pe bandă, cu frunze şi ceară, lumânare lângă lumânare

sub privirile tale, în seară,

Cântecul predestinatului flaut înfioară,

melisme, vibraţie, sunet, lumini, printre înălţimi şi pini

Mariana Dobrin

                                  Autobiografie pe-o filă de poem

                                     

Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea,

Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.

Cănd la uşă simt că-mi bat grijile pe cai în spume,

Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume.

Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate,

Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâetate.

Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar,

Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar,

Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc,

Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.

Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând,

Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.

Plec apoi, pe-un nor ca neaua, să îl rog pe Cel de Sus

Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.

După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale,

Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.

Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.

Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă? “Da, se cheamă fantezie,

Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine,

Jocul sunetelor ample ale muzelor divine,

Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară,

Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.

Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea,

C-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea!”

Ştergarul

Mâini maiastre cu arnici şi ac

Vise fermecate povestesc,

Cu migală o pecete fac

Din ştergarul nostru românesc.

O cicoare-albastră înfloreşte

Pe ştergar ţesut în nopţi cu dor,

Cănd în şezători se şi doineşte,

Acul mic aleargă mai cu spor.

Peticul de cer e-adus aproape,

Frunzele din codri seculari,

Scânteierea undelor de ape,

Norii care fug în zări hoinari.

Spicele de grâu şi fluturi mii

Pe ştergar se-aşază cătinel,

Florile din dealuri şi câmpii

Strugurii din via din Muscel.

Un ştergar e pus la loc de vază

Peste tot în case la bunici,

Şi la ploscă un ştergar se-aşază,

Mirii-l ţin frumos peste tunici.

Parcă-ar fi pictate cu penele

Mândrele ştergare colorate,

Talismane sunt ce poartă-n ele

Semnele din vremi îndepărtate.

Ligia Mihaela Ionescu

Aurora

Poezia poate fi într-o ultimă şi primă instanţă

dansul fermecător al universului

de aceea ea nu poate fi redusă la zero

de aceea ea nu poate fi doar tăcere

de aceea ea este lumină şi umbră a luminii

de aceea respiră pământul

ea este şi nu poate muri

Când pământul acesta nu va mai fi

cuvântul va fi miez al iubirii

care va naşte iar pământ

mamă a universului binecuvântând mama firii

cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral

Copacii vor iubi copacii, păsările vor iubi păsările

stelele vor iubi stelele, frunzele vor iubi frunzele

chiar câinii vor iubi câinii

chiar oamenii care nu pot iubi oamenii

atunci vor iubi totul totului tot

Nu putem vedea naşterea în toate măruntaiele ei

Nici nu trebuie să o vedem, desigur am fi atât de înfioraţi

încât am muri de mult mai multe ori decât nemurirea

în care astăzi plângem pentru că nu putem

nu, nu putem să vedem ziua în noaptea de mâine

şi sângele iubirii scurse in sângele nostru întristat secular

Sângele ar putea fi alb... Da, el ar putea fi mai alb

decât atunci când îl vedem în închipuire. Da, poate că el

este alb şi mut de ruşine. De aceea nu mai poate fi atât

de fluid în noi, de aceea nu poate curge mereu în noi

De aceea este nevoie de linişte. Da, el chiar este alb

şi mut de ruşine în aşa fel încât nu poate avea viaţă decât în vine

Dar copacii ...O, ei ... Da, ei ... ei nu au sânge cum au vine?

Au, dar de ce, de ce nu se vede ... Şi dacă este, de ce noi

nu îl putem vedea, de ce nu îl recunoaştem decât atunci când

vrem să îi pictăm, decât atunci când vrem să îi rescriem?

Copacii sunt sădiţi în sămânţă precum Ana în zidurile bisericii

precum laptele în sânii mamei... precum pruncul Isus

în pântecele Mariei... precum mlădiţa în vie... precum singurătatea

iubirii născând aripi în pustie... precum Meşterul Manole

coborând iubirea într-o apă vie

din care mereu beau pământul şi oamenii?

În afara noastră, acolo ce mai este?

La marginea gândirii mă refer

În afara noastră sunt zânele, feţii frumoşi

pe care doar inima de copil îi mângâie

Nu pot să mă preschimb în copil

decât dacă mor şi înviez în Iisus Hristos

decât dacă rămân sânge într-o altă minunată piele

de fapt într-un alt minunat pământ

Te rog... te rog... te rog...

preschimbă-te, preschimbă-te...

preschimbă-te!

Vreau să mă preschimb, chiar mă preschimb

dar nu pot, nu pot să mă preschimb

decât după ce voi termina de scris poemul

după ce voi înţelege sensul iernii

vreau să spun după ce îl voi fi citit în întregime

după ce voi fi topit iar zăpada eremitului meu.

Lan cu maci 

Tristețea străbate urma

zilelor trăite în vise

dorul sfărâmat în cuvinte

Ca să nu mă sting am început

să învăț să iubesc norul și vântul

palmele primite pe obrajii iubirii

Am iubit mai ales macii presărați

printre holde bogate dar i-am rupt

pe cei de la marginea lor

Aș fi vrut să iubesc chiar tăcerea

pe când somnul mi-a atins gândurile

cu născuții proaspeți ai cerurilor

Fericirea mi-a părut umbră

a iubirii așa cum lacrima

mi-a fost rouă a dorului.

Anişoara Vleju

ALBASTRU

Cineva plânge
şi cred că un înger

depune jurământ pentru mine

la picioarele Domnului.

Din nevoia de sfinţenie

îndrăznesc

să-mi spăl viaţa

în lacrimile lui….

Cum pot fi atât de nedreaptă

în osteneala de sine?!

CURIOZITATE

Când am fost creată,

Dumnezeu S-a aşezat lângă

patul sacru al mamei,

unde a cântat înălţător şi sublim,

prin slugile angelice ale Sale,

solfegii de taină.

Atunci cerului,

i s-au anihilat gândurile

pentru totdeauna

şi, magic, a înţeles

că gândurile lui,

azi sunt gândurile mele.

Maria Ileana Belean

ÎMI SPUI ,,IUBITO''

dar 

 sunt ploaie

 șoptesc

 când lin

 când în ropote

 când tac

 dar

 sunt ploaie

 stropii sunt cuvinte

 te îmbracă

 începi să vezi

 cu mâna

 departe

 nu auzi

 cum se dilată

 dâre

 între clipe 

 nu vrea să se nască

 paiața

 dar

 te vindec

 să încapi în clipa

 care se va naște

 ploaia

 pierde stropii

 șoptind

PIER CLIPE

 pier în desenul strâns

 a fericire

 încă nu

 nu 

 pictez clipe pe copac

 a file

 poate

copacii pier în clipe 

 a frunze

mereu

 eu tot pictez

 inimi

 tot câte două

 pe frunze

 frunze pe copaci

 copaci pe clipe

pe frunze inimi

cate două

 tot desenez

ufff

 am uitat 

 să pictez

 viața