luni, 23 aprilie 2012

Poezia azi


                                                      Poezia azi  

      În abordarea aceastei teme, se impune un logic exerciţiu de identificare şi receptare a poeziei româneşti din acest prim deceniu al secolului XXI. Criteriile de selecţie şi conceptele impuse, se constituie în abordarea pe care o voi lua. Pornind de la poezia lui Nichita Stănescu, s-a ajuns astăzi  la  o abundenţă destul de consistentă de autori contemporani, autori care îşi promovează mult munca poetică pe bloguri şi reţele de socializare.
    Editarea unei reviste, a unei cărţi în format tipărit, devine o muncă de Sisif, ţinând cont că această criză economică de la nivel mondial, se răsfrânge şi asupra autorului de poezie, care se vede nevoit să-şi ţină creaţiile în locuri ,,sacre’’, locuri în care nu ajunge decât el şi cei apropiaţi lui.
    Există curajoşi care ,,pun’’ de câte o carte. E greu să se facă însă auziţi. În arta scrisului nu se investeşte nimic, atât timp cât arta scrisului, de multe ori nu produce satisfacţii materiale. Singurele satisfacţii sunt cele spiritual-afective care, deşi produc un bine pe moment, ulterior se anihilează. Nu mai e loc de poezie decât în minţile noastre şi pe caietele prăfuite din sertarele reci.
    Am să notez aici câţiva dintre poeţii de azi, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, cu exemplificări din creaţiile lor poetice.

Ecaterina Negară                         
                                                                     Paranteză, oră
pentru Rodica Culcer

Între parantezele orei celelalte paranteze nu există,
cuvântul caută adevărul şi insistă lumina în calea
dreptăţii, dintr-un dialog vezi perspectiva zilei
ce vine mai sigură, mai naltă,
după nenumărate idei se zideşte, pe stâncă, crucea
albă a ninsorilor din pădurile de fenic,
mai fericit săracul cu duhul apelor vorbitor,
mai sărac bogatul cu gândul păcătos, pe unde calcă
Dumnezeu crezi că şterge cineva urmele lui,
numai certitudinea învingătorilor clamează
peste crizantemele galbene, obositor de galbene,
îngerul împlinirii se relaxează, între parantezele
orei un destin, sigur, încape.





Păsări pe bandă
pentru Cristi Preda

Cetatea îşi cunoaşte misterul, zidit pe
note în continuă urcare, cerul devine do major
pentru fa diez în înstelare,
printr-un amurg de vioară precede saxofonul, însingurat
de unduioase alge, parcă chitara se smulge din cântec
prin fluier înlăcrimat, la sunetul orgăi te-aş rezema
de lumină ca într-o sonată a lunii fenixiană,
pe bandă, cu frunze şi ceară, lumânare lângă lumânare
sub privirile tale, în seară,
Cântecul predestinatului flaut înfioară,
melisme, vibraţie, sunet, lumini, printre înălţimi şi pini




Mariana Dobrin

                                  Autobiografie pe-o filă de poem

                                     
Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea,
Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.
Cănd la uşă simt că-mi bat grijile pe cai în spume,
Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume.
Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate,
Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâetate.
Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar,
Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar,
Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc,
Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.
Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând,
Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.
Plec apoi, pe-un nor ca neaua, să îl rog pe Cel de Sus
Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.
După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale,
Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.
Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.
Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă? “Da, se cheamă fantezie,
Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine,
Jocul sunetelor ample ale muzelor divine,
Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară,
Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.
Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea,
C-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea!”



Ştergarul

Mâini maiastre cu arnici şi ac
Vise fermecate povestesc,
Cu migală o pecete fac
Din ştergarul nostru românesc.

O cicoare-albastră înfloreşte
Pe ştergar ţesut în nopţi cu dor,
Cănd în şezători se şi doineşte,
Acul mic aleargă mai cu spor.

Peticul de cer e-adus aproape,
Frunzele din codri seculari,
Scânteierea undelor de ape,
Norii care fug în zări hoinari.

Spicele de grâu şi fluturi mii
Pe ştergar se-aşază cătinel,
Florile din dealuri şi câmpii
Strugurii din via din Muscel.

Un ştergar e pus la loc de vază
Peste tot în case la bunici,
Şi la ploscă un ştergar se-aşază,
Mirii-l ţin frumos peste tunici.

Parcă-ar fi pictate cu penele
Mândrele ştergare colorate,
Talismane sunt ce poartă-n ele
Semnele din vremi îndepărtate.



Ligia Mihaela Ionescu

Aurora

Poezia poate fi într-o ultimă şi primă instanţă
dansul fermecător al universului
de aceea ea nu poate fi redusă la zero
de aceea ea nu poate fi doar tăcere
de aceea ea este lumină şi umbră a luminii
de aceea respiră pământul
ea este şi nu poate muri


Când pământul acesta nu va mai fi
cuvântul va fi miez al iubirii
care va naşte iar pământ
mamă a universului binecuvântând mama firii
cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral
Copacii vor iubi copacii, păsările vor iubi păsările
stelele vor iubi stelele, frunzele vor iubi frunzele
chiar câinii vor iubi câinii
chiar oamenii care nu pot iubi oamenii
atunci vor iubi totul totului tot


Nu putem vedea naşterea în toate măruntaiele ei
Nici nu trebuie să o vedem, desigur am fi atât de înfioraţi
încât am muri de mult mai multe ori decât nemurirea
în care astăzi plângem pentru că nu putem
nu, nu putem să vedem ziua în noaptea de mâine
şi sângele iubirii scurse in sângele nostru întristat secular


Sângele ar putea fi alb... Da, el ar putea fi mai alb
decât atunci când îl vedem în închipuire. Da, poate că el
este alb şi mut de ruşine. De aceea nu mai poate fi atât
de fluid în noi, de aceea nu poate curge mereu în noi
De aceea este nevoie de linişte. Da, el chiar este alb
şi mut de ruşine în aşa fel încât nu poate avea viaţă decât în vine


Dar copacii ...O, ei ... Da, ei ... ei nu au sânge cum au vine?
Au, dar de ce, de ce nu se vede ... Şi dacă este, de ce noi
nu îl putem vedea, de ce nu îl recunoaştem decât atunci când
vrem să îi pictăm, decât atunci când vrem să îi rescriem?
Copacii sunt sădiţi în sămânţă precum Ana în zidurile bisericii
precum laptele în sânii mamei... precum pruncul Isus
în pântecele Mariei... precum mlădiţa în vie... precum singurătatea
iubirii născând aripi în pustie... precum Meşterul Manole
coborând iubirea într-o apă vie
din care mereu beau pământul şi oamenii?


În afara noastră, acolo ce mai este?
La marginea gândirii mă refer
În afara noastră sunt zânele, feţii frumoşi
pe care doar inima de copil îi mângâie


Nu pot să mă preschimb în copil
decât dacă mor şi înviez în Iisus Hristos
decât dacă rămân sânge într-o altă minunată piele
de fapt într-un alt minunat pământ


Te rog... te rog... te rog...
preschimbă-te, preschimbă-te...
preschimbă-te!
Vreau să mă preschimb, chiar mă preschimb
dar nu pot, nu pot să mă preschimb
decât după ce voi termina de scris poemul
după ce voi înţelege sensul iernii
vreau să spun după ce îl voi fi citit în întregime
după ce voi fi topit iar zăpada eremitului meu.




Lan cu maci 

Tristețea străbate urma
zilelor trăite în vise
dorul sfărâmat în cuvinte

Ca să nu mă sting am început
să învăț să iubesc norul și vântul
palmele primite pe obrajii iubirii

Am iubit mai ales macii presărați
printre holde bogate dar i-am rupt
pe cei de la marginea lor

Aș fi vrut să iubesc chiar tăcerea
pe când somnul mi-a atins gândurile
cu născuții proaspeți ai cerurilor

Fericirea mi-a părut umbră
a iubirii așa cum lacrima
mi-a fost rouă a dorului.







Anişoara Vleju

ALBASTRU

Cineva plânge
şi cred că un înger
depune jurământ pentru mine
la picioarele Domnului.
Din nevoia de sfinţenie
îndrăznesc
să-mi spăl viaţa
în lacrimile lui….
Cum pot fi atât de nedreaptă
în osteneala de sine?!



CURIOZITATE

Când am fost creată,
Dumnezeu S-a aşezat lângă
patul sacru al mamei,
unde a cântat înălţător şi sublim,
prin slugile angelice ale Sale,
solfegii de taină.
Atunci cerului,
i s-au anihilat gândurile
pentru totdeauna
şi, magic, a înţeles
că gândurile lui,
azi sunt gândurile mele.



Maria Ileana Belean

ÎMI SPUI ,,IUBITO''


dar 
 sunt ploaie
 șoptesc
 când lin
 când în ropote
 când tac
 dar
 sunt ploaie
 stropii sunt cuvinte
 te îmbracă

 începi să vezi
 cu mâna
 departe

 nu auzi
 cum se dilată
 dâre
 între clipe 
 nu vrea să se nască
 paiața
 dar
 te vindec
 să încapi în clipa
 care se va naște

 ploaia
 pierde stropii
 șoptind



PIER CLIPE

 pier în desenul strâns
 a fericire
 încă nu
 nu 

 pictez clipe pe copac
 a file
 poate
copacii pier în clipe 
 a frunze
mereu

 eu tot pictez
 inimi
 tot câte două
 pe frunze
 frunze pe copaci
 copaci pe clipe
pe frunze inimi
cate două
 tot desenez

ufff
 am uitat 
 să pictez
 viața



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu