Anişoara Vleju
POEZIA
FĂGĂDUITĂ
1
,,Nu te acoperi numai cu frunze, ci
întinde-ţi rădăcinile adânc, pentru ca să afli izvor, aşa cum fac platanii,
pentru ca să te hrăneşti mereu cu apă şi mereu să creşti , pentru ca atunci
când vine spre tine seceta, să nu păţeşti vreo înstrăinare, întrucât ai aflat izvor.
Şi când se va stinge făclia pe care o ai acum, vei fi aprins deja alta prin
faptele tale. Şi nu vei suferi nicidecum din pricina întunericului.’’
Gheron Iosif
Tehnoredactarea computerizată, coperţile şi
conceptul lucrării aparţin autoarei.
Poezia religioasă s-a impus ca un gen al literaturii româneşti şi
conferă, prin interpretări teologice, meditaţii şi rugăciuni lirice, pace
interioară şi spirituală, cititorului. Unele devin adevărate capodopere,
altele rămân mai modeste. Idei meditativo-religioase, plauzibile, conturează
teme importante în lirismul românesc, formulează opinii pertinente şi
puncte de vedere originale.
Poeta Anişoara Vleju este una dintre purtătoarele unui astfel de cuvânt
în versuri, prin modul stimulator, care conştientizează că doar sensibilitatea
duhovnicească transcende mizeria cotidiană. Poezia cu tematică religioasă a
autoarei, înnobilează idealurile sufleteşti ale cititorului, identificându-se
cu ele şi cu motivaţiile acestora. Încearcă să găsească forţa echilibrului,
puterea de a ajunge la o împăcare cu divinitatea, la depăşirea problemelor
lumeşti, prin metafore înălţătoare. Într-o lume atât de legată de materie şi de
trup, poezia tinerei autoare vine cu viziune şi dăruire meditativă asupra
stării cititorului, cu exemplul duhovnicesc şi literar cu care s-a aplecat
asupra acestui gen de poezie, printr-o continuă regenerare.
,,La început a fost Cuvântul’’,
ne spune Evanghelia. Anişoara Vleju îl foloseşte pentru a-şi exprima dragostea
faţă de Dumnezeu şi a-l însuşi cuvântului, prin cele mai adecvate forme de
exprimare, prin demersuri artistice, asumându-şi câmpul literar cu pietate şi
umilinţă. Trăieşte dramatic sau feeric alături de îngerii cereşti prin elemente
moderniste. Foloseşte figuri de stil simple uneori, complexe alteori, dar totul
pentru aducerea esteticului în poezia religioasă, conştientă că şi ea, poezia,
este cea care face cunoscute minunile Divinităţii şi ale Discipolilor Săi.
Unele poezii devin rugăciune, la care participă atât autoarea cât şi
cititorul, aşternute sub imperiul frumuseţii celeste. Izvorul poetic se
confundă cu izvorul dumnezeiesc dăruit, cel ce-i conferă inspiraţia divină. Dorinţa de a scrie, foamea după
versuri, scăldată de idolatrizarea elementelor bisericeşti, ale icoanelor
sfinte, a sfântului altar, contopite cu natura simplă, poartă personalitatea
puternică a stilului. Starea de tristeţe sau de exaltare pentru minunile
pământeşti, semănate graţie Lui, Anişoara Vleju le trăieşte prin versul său
neasemuit de sensibil, printr-o comuniune şi împărtăşire cu Dumnezeu.
M-au frapat
câteva versuri, dintre cele multe, ale cărţii:
,,Uită-te,
nu sunt în preajma ta ca o
întâmplare!
Nu calc pe frunze,
că mă rup tulburător şi dureros de
Tine.’’
Poezia, ''Întâmplare''.
Temele
autoarei sunt inspirate din Biblie, din pildele sfinţilor, de sărbătorile cele
mai importante ale creştinismului, atribuindu-le figuri de stil dintre cele mai
alese, prin care convinge pe deplin că arta poetică poate să-şi găsească locul
şi în poezia religioasă.
Anişoara
Vleju, slujitoarea stihului duhovnicesc, apelează şi la citate cu acelaşi
caracter, ale marilor personalităţi ale lumii, efemeri pe Terra, întru
convingere şi adeverire că nimic nu se înfăptuieşte fără Dumnezeu. Astfel,
poezia ''Primăvara'', declară:
''Dumnezeu transcende firea,
o inundă,
o protejează,
o analizează''.
Lumina raiului poetic, extazul trăirilor interioare exprimate cu
profundă simţire prin frumosul estetic, transmit prin calităţile dăruite de
către generozitatea divină, în cartea '’Poezia
făgăduită'', a poetei Anişoara Vleju, versuri delicate, fermecate cu puteri
magice şi consideră că şi-a îndeplinit misiunea de vizionară pe care o poartă
însuşi titlul acestei cărţi.
Sofia Sincă, Piteşti
AUTODEFINIRE
Din
1999 sunt profesoară de religie ortodoxă. Este meseria pe care am ales-o în
urma absolvirii Facultăţii de Cultură şi Religie în 1998, la AISICR,
Universitatea Bucureşti. Sunt licenţiată în Filosofie, dar nu predau filosofie
pentru că viaţa mea se desfăşoară la munte, la sat, pe plaiurile copilăriei şi
nu am vrut să plec de aici spre oraş unde, la un liceu oarecare, aş fi putut să
predau filosofie. Am ales să locuiesc aici, la munte, într-un sat necunoscut de
la poalele Rarăului, Chiril, unde am casa mea, soţul meu, fetiţa mea de 6 ani,
unde am locul meu adorat, serviciul meu şi unde mă simt în lumea mea, fiind
profesoară de religie - limba română în localitatea Crucea, localitatea în care
m-am născut pe 4 martie 1969.
Am cochetat cu poezia de
când mă ştiu, am publicat prin reviste şi ziare studenţeşti între 1994-1998,
cât am fost studentă în Bucureşti. Un eveniment nefericit, întâmplat prin anii
’90 cu unul din cei doi fraţi ai mei, m-a determinat să mă revolt şi să caut
nişte răspunsuri la Dumnezeu. Prima mea scriere, numită ,,Sinuciderea. Punct
sau virgulă?’’, defineşte acea căutare de răspunsuri, care ulterior m-a
determinat să mă axez pe acest gen de literatură.
Am scris articole pe teme
religioase, publicate în revista ,,Candela'' a Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, între 2000-2005:
· - Sinuciderea.
Punct sau virgulă?
· - Persecutorul
şi persecuţia
· - Proprietatea
în Vechiul Testament
· - Porunca
a treia.
Şi poezia Iubesc.
Am publicat în ,,Gând
şi slovă ortodoxe'', ziar local din Vatra Dornei, cu specific ortodox, două
articole în 2004:
- Mărturie
despre îndreptare. Răul din noi;
- Sufletul
omului dornic de Dumnezeu plânge deseori şi-şi înalţă ochii spre cerul ,,întins
ca un cort’’.
Din 2006, de când s-a născut
fetiţa mea, activitatea mea literară s-a diminuat oarecum.
Între 2009-2010 am colaborat la
revista şcolară ,,Speranţe’’, apoi în septembrie 2011 am înfiinţat revista
şcolară ,,Cuvinte în culori'', cu ISSN 2248 – 3322, cu care am
obţinut în mai 2012, locul 3 la Concursul de reviste şcolare şi jurnalistică,
etapa judeţeană (Suceava).
Am
publicat în nr. 9/10 mai 2012 al revistei ,,Nomen Artis – Dincolo de tăcere’’
poeziile ,,Absolut’’ şi ,,Real’’.
Recent mi-am descoperit câteva jurnale cu poezii mai vechi,
le-am luat la citit, le-am reformulat, le-am dat o îmbrăcăminte care să se
preteze cu meseria mea şi.... asta a ieşit.
Am
planificat apariţia acestui volum, care va fi primul dintr-o serie întreagă, pentru
a sărbători cum se cuvine aniversarea din noiembrie a mamei mele Paraschiva Dumbravă, care împlineşte o
vârstă venerabilă şi care m-a sprijinit în demersul meu poetic şi mi-a apreciat
întotdeauna înclinaţia în acest sens.
Autoarea
de
copitele hoinare de cai.
Aşa s-a
produs în mine schimbarea.
să-mi
definitivez transformarea.
Îngerul
meu vine din noapte,
coboară firav prin tenebrele lunii.
mă
orbeşte sub forma iubirii,
se deschide sub forma fântânii.
Nu îl
cunosc, nu îi ştiu numele, vârsta…
Vine
dintr-o sferă târzie,
e visul în care-l închid perfect.
lacrimile sunt roua
care-o culege în
grabă
de pe ochii mei dimineaţa.
dar
lumina e atât de plăcută….
Îngerul
meu vine din noapte,
călătoreşte
spre mine cu paşii cereşti ai timpului.
ca lumea
din care îl chem,
de
parcă s-ar întoarce din taina visului meu.
mâinile
înşeală aproape orice.
care a
blocat trecerea
ancestrală.
s-au
inelat vieţile noastre.
ne tot
intră prin destin.
are
zgomot de vis adormit
în răsăritul pe care îl aștept să-l ating.
se rup
zidurile de taină,
lasă
loc smereniei din camera caldă
cu
miros de pâine în cuptorul încins.
Muntele
se apropie încet,
casa
mea se înalţă timid pe muşchii pământului,
răsuflarea
pătrunde umbrele sfinte
Mă las
pe umărul luminii,
luna se
zgârceşte să-mi arate forma ei plină.
Aş vrea
să simt gustul mărului,
când urc pe o rază galbenă şi,
Lumea
mă întregeşte cu Tine,
mă
transformă dintr-un imens de încipuire,
într-o carte cu lacrimi de bucurie,
cu melodii frumoase în psalmi,
ori versuri curate adunate-n catisme.
de sus
până jos, sau invers,
mă amăgeşte la marginea minutului
cu câte
o secundă în plus,
chiar
dacă timpul e expirat
să-mi
facă prezenţa în catalogul zilnic…
cu
lucrurile ce-Ţi deosebesc firea,
în patimile ce-i doboară furtuna,
spre fragilul ce-mi atinge cuvântul….
cu Universul Tău, Doamne.
complementară eternităţii,
trupurile oamenilor îmbătrânesc
fiinţial,
se transformă primordial.
viaţa
îndrăzneşte arar să se uite înapoi.
Parcă
ar vrea să mai trăiască ce n-a trăit,
să care cu sine vreo fiinţă înspre zenit.
E
greu să spui: ,,Simt’’,
e
greu să urci în infinit,
de
pe fruntea copilăriei,
din
centrul mistic al Universului,
atingi gândurile celor de-aici,
iei cu tine o parte de nemurire,
insişti subtil pe câte o şoaptă,
respiri cu sete aerul umed,
Iar
simţurile tale de iarbă încinsă
ale plaiurilor înalte cerului,
În genunchii timpului meu,
mă aplec spre creaţia genetică.
Ţărâna albastră îmi cuprinde
ameţesc în căutarea hristică,
Nu există fluturi de piatră,
sub forma psalmilor rostiţi.
să-mi facă loc în creaţia biblică.
Ceva atinge divin soarele,
simt harul cum mă urcă spre El,
de o
transparenţă orbitoare,
Mă
strigă,
îi
ascult glasul plăcut
alergă
printre florile umede.
după
pisicile de prin vecini,
sau iepuraşii paşnici şi blânzi.
cu care
nimic nu se aseamănă.
Niciodată
n-am să ştiu de ce
se
transfigurează cerul în ochii ei
ori de
câte ori o privesc.
S-a
cuminţit omul din mine,
în
singurătatea brazilor…
Culeg
frunzele plopilor mărunţi,
ce
trece întru pierderea ei….
Îmi încrustează
arabescuri pe mâini,
eu îi
sorb credinţa din suflet.
pătrund în trupul pădurii
se desprind din glastra gândului,
prin fire subţiri de iarbă strânsă
sub arderea tălpilor vremii.
Luminez numai marea întinsă
prin venele sângelui meu….
Dumnezeu îl cere prematur.
ca un copil cu dizabilităţi
El a
fugit ca un matematician
derutat
printre taste de computer.
inevitabil
clasat şi pierdut,
ca
produs al nonşalanţei preconcepute.
s-au
metamorfozat cerurile în vid
Timp
impersonal, întuneric de mit.
Nu
puteam profana aniversarea
nemernicului
uitat în cuvânt,
nu-i
savurasem gândurile.
Era
noaptea de după Schimbarea la Faţă.
a fiecărui
pas al Domnului.
mă
închid în rugăciune cu Tine,
în
sensul lumesc căruia
îmi înclin luminile
ochilor.
Fiecare
moment mă întâlneşte
Fiecare
strigăt, consoană,
mă
conjugă sub aspectul gramatical
flămânde
de lemnul în cruce,
închis
în minunea dumnezeiască,
Se pare că nu-s
vrednică
de pacea curată
Ochii
Domnului au prins rădăcini
S-au
prins în mine metodic,
divino-umană
a Mântuitorului.
Nimeni
n-a mai plâns aşa pământesc.
Lacrimile
Lui binecuvântează
în lumina
şi întunericul meu.
ar
trebui să curg din soare,
să
umblu beată în rugăciune
pe
cărările vagi ale timpului,
mi-ar
trebui timp nemăsurat,
nescurs
în bolul clepsidric,
din
iarba căruia mă desprind
fără
să-mi probez limitele
,,Dumnezeu este credincios
făgăduinţelor Sale, dar numai pentru oamenii care sunt credincioşi
făgăduinţelor lor.’’
Mitr. Filaret al Moscovei
Probabil
sunt firul subţire,
Din
care sferă de umilinţă,
prin
orbitele ochilor cereşti?
pierd
orele binecuvântate de Tine,
de
cireşele roşii şi coapte,
Prin
gânduri mi s-a oprit
e
duminica rugăciunii mele…
Plâng
ceasuri grele peste mine,
când
ochi strălucitori mă sorb
dacă
soarele m-a orbit cu plânsul
Stau
singură la masa mea de frunze,
vântul
mă imită în gesturi,
aş
vedea că nu mă rog cu har.
în
lumea primită în dar???
,,Cu
cât mai multe raze solare cad pe flori şi pe alte plante, cu atât mai mult scot
ele un miros plăcut pe care-l trimit soarelui. Soarele nostru este Dumnezeu.’’
ca şi
cum m-ar fi creat acum.
Ce
palid e obrazul de pe luciul apei,
ce
grei sunt paşii de pe frunze,
şi
n-am văzut lacrima picurând subtil
vechi
şi ros de-atâtea trotuare.
nu
crezi că eu văd prin norii goi?
nu
sunt în preajma ta ca o întâmplare!
că
mă rup tulburător şi dureros de Tine.
în casa
soarelui fierbinte,
în
solul lumesc de rutină.
din spaţiul
amplu, mercuric,
mă uit
la aceste forme duşmănoase,
răsturnate
pe fiinţa fragilă,
ce mă petrece în tot.
În speranţa şi umilinţa purtării
adâncului
de mare albastră,
Tu,
Doamne,
uneşte-mă cu cerul.
În
jurul meu trec sporadic
urmele paşilor,
urme
tragice de pantofi nelustruiţi,
timpul atent depănat.
Sunt sigură că nu-i regăsesc.
Zadarnic
încerc s-o târăsc după mine,
s-a
înfăşurat pe sfoara de iarbă,
s-a mumificat
în masca de ciment,
grădinile
cerului sunt aici
în
patria Athosului uman,
pe faţa
senină a muntelui sacru.
Asceţii
sunt singurii oameni cu talent,
un
talent binefăcător de Tine.
le
amestecă în cocteiluri monahice,
Asceţii
duc munca noastră
Suprimă
în ei păcatele largi,
însuşindu-şi-le
habotnic de lacom,
să-şi
răscumpere prin asprimea vremelnică,
definesc
înălţimile şi căderile,
Doar
acum pot
să-mi clădesc drumurile din cuvintele Lui,
să le menţin în suflet,
de
lumina sfinţeniei
şi de gustul deplin al pădurii.
Adun florile una câte una,
le plămădesc cu vârful degetelor,
le
scutur polenul în propria-mi viaţă,
mă
umplu de rugăciune,
când întregesc natura
în icoana mea de înțelepciune.
Gustul
fructelor mi s-a prins de
arşiţa
secetoasă a gurii,
lumina
câmpului m-a inundat
întru
divinitatea Domnului meu.
În Noaptea Învierii simt infinitul
cum îşi cunună cerul cu pământul
că e
primăvară în crânguri,
că
trebuie să suport zilnic
vocea
mea nu vine de acolo.
ceea ce
adun din rămăşiţele
din
mărinimiile Tale, Doamne!
vocea
mea nu vine din neant,
deşi
calci zilnic pe frunze.
Vocea
mea nu vine de departe,
din
preajma sensului Tău....
pe care o striveşti mereu şi mereu
,,Dumnezeu
ne-a cunoscut înainte de a-L cunoaşte noi pe El şi ne-a iubit înainte de a-L
iubi noi pe El.’’
în
palmele muncite ale tatălui,
mi-e
dor de o dimineaţă semeaţă,
îmbrobodită
de ceaiul sorbit
cu
nesaţ,
mi-e dor să fiu răsfăţată
de
parfumul amar de cetini
mi-e
dor de lucrurile mărunte,
aşternute
în patul luminos,
mi-e
dor de calea soarelui
agăţători
de mure coapte…
Mi-e
dor de visele fragede,
rânduite matinal,
risipite
pe plapuma albă.
Mi-e dor să fiu cea de atunci,
într-o
libertate firească,
M-am
prins de Tine ca de viaţă,
stau în
genunchi pe pragul pământului
nu mă
tulbură rugăciunea,
Sunt ca
o petală albă de crin aşternută
la
intrarea în Săptămâna Patimilor.
Sângele
din rănile Domnului
nu îmi
pătează culoarea eternă,
nu pune
stăpânire pe sinele meu,
măsurat
şi întins în tot Universul.
Vântul
m-a stins ca pe o rază,
aşteptând Învierea Domnului meu.
o frază pe pagina cuminte
mă
disting în noaptea umilinţei.
unde
braţele Tale albe şi reci
şi-au
trăit moartea Învierii,
mă
personifică-n stihuri,
mă
aseamănă în mod tainic
Liniştea
în care mă mişc,
Sunt
cuprinsă de-o imensă răbdare
în faţa
comuniunii cu Tine,
firul
argintiu deşirat din rochia mea,
,,Numai pe tine te am, trecătorul meu
trup
Flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun
la
chipul de piatră lucidă.
refac o
părticică de sfinţenie.
Un noneu…
E verde
primăvara din ierburi,
În braţe are
o duzină de ghiocei
ce imită
necazul zăpezii,
prinsă
în anormala iarnă.
Dumnezeu
transcende firea,
Uşile vântului se
deschid larg
infinitul
îşi leagănă braţele lungi
să
cuprindă universala viaţă,
sufletul
surâde de plăcerea
brazilor
întinşi la soare,
,,Bun-venit!’’
îşi spun unii altora
Nu-i
pleoapă să stea adormită,
ar
pedepsi-o cerul albastru
ar
închide-o-n temniţa umilinţei,
credinţa
mea răzbate din freamătul Învierii,
apa de
izvor se sfinţeşte-n Vinerea Luminată.
LUMINĂ
Lumină
neliniştită şi tremurătoare,
Filtrează-mă
prin aspectul fragil
Vreau
să-mi ridic mâinile sus,
să
le lungesc până la Dumnezeu,
calea
rugăciunii neîntrerupte,
calea
perfectă a smereniei, a umilinţei,
până
în inima Bethleemului
ce
vii cu crucea în spate
în
noaptea adâncă a Învierii,
lasă-mă
să navighez în fiecare secundă
pe
apele căutării lumeşti,
ca
Dumnezeu să mă primească
,,De câte ori sună ceasul, totul pe
lumea asta îşi ia rămas bun de la noi.’’
Pe calea mea e primul obstacol
de când m-am întors din centrul
gândului curat,
gândului cu care am semnat pactul
să nu am lacrimi de lut,
de răul ivit din ele.
Nu mai ştiu
sau nu,
nu ştiu dacă voi găsi sensul
din care vin frunzele toamna,
zgomotul care împarte liniştea
în două lumi cuminţi şi albe….
Numai o gură de vin să iau,
să-mi amâne la minus infinit
imensitatea din jur,
ca şi cum m-ar ucide brusc şi inutil.
Atât
de repede am îmbătrânit,
că
la marginea gândului meu
ai
să simţi dunele fierbinţi
să
mă transform în fiinţă,
nu
am fost atât de oarbă.
Cerul
pare un infinit roşu,
împlântat
în mijlocul Universului,
crispat
în coardele inevitabilului...
trecerii
netrecute,
deschid secundele
în starea de înalt,
înspre
ajungerea la Dumnezeu,
deschizând
haina credinţei,
,,Nimeni nu este mai atent la
greşelile altora decât persoanele capabile a încălca datoriile lor morale.’’
Am să
las timpul să coboare
fără
lumina din care vii,
fără
lacrima Maicii Fecioare
Sunt
singură în mijlocul toamnei,
care-mi
împietresc paşii,
în
memorabila mea rugăciune.
zile
strâmtorate pe dealuri,
prin
părul de raze al inimii,
prin
cântecul ruginit de frunze.
pe
banca de la izvor pare
în
colţul prispei de brad,
cu
sprâncenele întrebătoare
şi
fruntea plină de înţelepciunea
Îl
caută şi pare să-i spună:
în
vociferarea goală a vorbelor lui,
rostit
printre nişte sunete seci.
îmbrăcată în straiele-i de înmormântare
El,
omul din psalmul acesta
la
capătul drumului şters
la
schitul de piatră al lui.
Ca să
trăiesc în Tine, Doamne,
mi-au
trebuit ani de pustiu,
de ce-i prin
jurul casei,
prin ograda
plină de oameni
ce depune
jurământ pentru mine
Sunt o
mistificare cu sufletul
în centrul
sensului pământesc,
în cartea
iernii ninsă biblic.
În preajma
mea cade zăpada sfinţeniei
unul câte
unul gândurile,
îngheţate
subtil, doar aici.
Zadarnic îmi
pregătesc glasul
în faţa
Naşterii Domnului meu.
o dată cu
zăpada subţire.
în spaţiul
ce-mi abundă fiinţa,
nu ştiu dacă
mă pot înrola
în marşul
armatei de raze
îşi coboară
cadourile-prunci
absentă din
acest ritual,
să fiu
aleasă pentru a conduce
Se mai poate
să-mi cresc copila
s-o îmbrac
în haina pădurii Chirilului,
de pe icoana
Maicii Fecioare
se cuibăresc
seara în camera mea,
muşchiul
sălbatic musteşte
în piatra
zidită în scară,
iarba
pândeşte din pământ
tulburată de
mirosul apei
Nu mi-e teamă
că frunzele
de după un
colţ cam stângaci…
Mi-e teamă de
Domnul meu,
ce mă
cunoaşte ziua şi noaptea,
mă vede în
lumină ori întuneric,
mă citeşte
închisă sau deschisă…
pe care nu
L-am întâlnit,
spre
îndreptarea mea umană,
spre găsirea
mea feminină.
Îl tot caut
de ani - ştiu că-i prin jur,
pornind de
aici până sus către El,
în înaltul
divinului Său,
acolo unde
ameţesc păsările
când mor
de-atâta strălucire.
Îl tot caut
în jurul meu,
spre cuprinsul
meu dumnezeiesc.
cu sublimul
verii de psalm.
Am ales
cu mâna imperfecţiunile,
Sunt
sigură de senzaţiile reale
în
întoarcerea crudă a timpului.
PĂCATUL
PRIMORDIAL – dialog
feeric
îmbrăcată în ruginiu.
Mai
plouă prin iarba pietruită,
vântul
se mai zbate a pierdere amară,
strugurii
copţi se mai revoltă
în
transformarea în must,
din
aglomeraţia tomnatică
Sufletul
meu psalmic stă aplecat
ca şi
cum şi-ar fi făcut legea
prin
adunările ad-hoc ale toamnei.
Spre
seară se zvârcoleşte tainic
cu
feonul de frunze.
Sunetul închis în amprenta călcâielor
se strecoară în timpul
apoi
se-agaţă de câte o ramură
aruncată
pe jos din cărare
sau bate năvalnic la poarta zăpezii
ce
pândeşte la colţul brumat.
iar
paşii noştri rămân în timp
în paginile paşilor fetiţei noastre,
înfăşurând transparenţa reală a zilei.
Se
întoarce mai fericită decât a plecat.
Şi-a
găsit iepuraşul pierdut,
pe sub
frunzele lucioase de paltin.
Pe pleoapele
ei fierbinţi,
vara
îndrăzneşte să-i sărbătorească izbânda
imaculat
desenată pe umerii ei,
se
precipită sub hotărârea inimii.
copilul
frumos şi atent la detalii,
prinţesa
vântului desprins
alcătuire
strălucitor de pură.
Dumnezeul
luminii şi al iubirii,
ca
într-o copilărie firească,
îi
dezleagă din vrajă, toate magiile din jur.
în
evanghelii sacralizate.
Matei
îi aduce în casa lui Simon Leprosul.
pomenirea
veşnică a femeii.
El o va
iubi dumnezeieşte,
o
mulţime purtând un nume identic:
Şi
Evanghelia e-n fiecare casă,
prin Taina Botezului meu.
atinge
corzile instrumentului fiinţial,
Atâtea
lucruri dăruie viaţa
în sfâşietoarea
ei simplitate,
Albastrul
e culoarea cărţii,
Atâtea
lucruri albastre….
Anihilare
a culorii celeste,
sens
dezorganizat impropriu,
Am ales
cu mâna paginile,
sunt
sigură de senzaţiile sacre
în
deşirarea ternă a timpului.
din
degetele dumnezeieşti
după
trecerea karmică a apei.
Este o
mistificare a propriilor stări,
spre
nontimpul primordial.
Dincolo
se ciocnesc în uitare
Strâng dimineaţa cu mâna,
vers cântat sub streaşini
fiecare rimă pe care o citesc,
din fiecare strofă încărcată de
iubire.
e în sunetele nemuritoare
fiecare e frumoasa iubită,
fiecare e eternă iubirii căruia îi este.
Am
îndrăznit cu sfială să culeg
în palmele mele de mamă
urma paşilor tăi, copile al meu!
N-am şovăit,
nu m-am
încăpăţânat să mă apuc
să sădesc în dreapta trupului meu
un copac
de
venirea ta aici.
Am luat cu
am
săpat în jurul frumos
al paşilor tăi,
au
răsărit alături florile.
să le
îngrijeşti cu teama sfioasă
te va
cuprinde în ramurile lui….
Universul
va a fi al tău.
-un joc de îngeri albi şi mari-,
De atunci nu mai ating marginea,
nu îndrăznesc să definesc
le sting deseori becurile.
mi s-au contopit de atunci
Acum nu mă limitează decât
venea în fiecare zi peste an,
în inima pură a muntelui,
Dacă tu eşti Părintele meu,
să-mi fie lumină călăuzitoare
mişcarea sferică a izvorului,
accentul moldav al pădurii….
şi-am îmbătrânit în inima mea
de cineva iubit şi frumos,
Eram cuprinsă într-o oglindă
eram tulburător de singură,
eram tristă şi despărţită
de somnul din care veneam.
Cunosc binele pe care ţi l-am făgăduit,
înjunghiată pe drumul de praf,
în sensibilul meu somn curat.
Şi-a spus fapta la poartă,
substratul iubirii şi păcii
atingând îndurate venerări
pe urmă-i gravată o piatră
Legea iubirii mi-a dat-o aşa
să pătrundă zidul din inima mea,
spre sfera de lut a iubirii,
prin ferestrele nepătimirii.
Venit fără grija luminii din El,
să încreştineze firea umană.
închis a cuprindere în necunoscut,
plecat din departele ochilor Lui,
oprit în păgânătatea aproapelui….
în oasele îmbătrânite de sevă,
în liniştea cercurilor mele
pe retina aproape stinsă.
Coboare-se sămânţa intangibilă,
inegală în pântecul trist
Coboare-se în străfunduri
N-am curaj să văd frunzele
anotimpul acesta de celălalt.
De ce sunt pedepsite firesc
care smulg din gândurile mele,
pentru veşnicia mea limitată.
mai ceară uneori înapoi din vise,
se poate să-i dau frânturi….
Am luat un an din viaţa soarelui,
el mi-a dăruit-o întreagă,
lumânări pe vetrele nopţii.
Un soare binefăcător şi întreg,
Ştiu că vii dintr-o carte,
din Biblia sacră a vieţii,
ce vin din creaţia adăpostită
mi-o spun vocile ce mă copleşesc
de câte ori ascult un cântec
cu imaginaţia copilului meu
desenându-şi umbrele adânci
deşirate pe pietrele goale
Am atins infinitul din Tine
ai venit în cântecul biblic
acum cunoşti ceva din mine.
în rozul bronzat de soare arid
Uneori îmi ascund aripile
de răul vremelnic din pagini
Cuvintele se ating de lună,
acolo-i poezia făgăduită.
această credinţă de bine?
,,Omule, tu eşti cărbune! Dumnezeu
e flacăra şi lumina ta!’’
somnul meu este atât de inutil
din zăpezi abstracte şi blonde.
să cuprindă creştinătatea.
Dacă mă priveşti din cer,
îmbibat cu grâne stabile.
e responsabil de trecerea crudă
Poate se întâmplă să mor.
mă prinde-n magia angelică,
Cale distinsă împrejurul luminii,
Un înger se plimbă pe-aici,
prin verdele timid al frunzelor,
împlântate atent pe ramurile naturii.
Cerul se prinde-ntr-o horă
cu albassul întins pe câmpia cerului,
,,Ceea ce a fost, este...niciodată de
acum înainte.’’
prin curtea căreia se plimbă
în ea se zbate ziua să urce
încerc să intru în memoria minimă
Oglinzile albe şi bătrâne
în trecerea mea iminentă.
Sfintei Taine a căminului.
pereţii venerează palmele de pământ
încât ai atins cu atotputernicia
Ceva m-a răsădit pe pământul frumos,
Te uiţi ca o pasăre albă,
Ascultă stihurile din rugăciune,
o carenţă de lucruri şi soare.
pulsează de strălucirea Lui,
Mă târăsc spre marginea gândului,
un templu al Duhului Sfânt
Nu înţeleg dacă mai există
biruiesc moartea zidurilor greoaie
cu firea superioară ce sunt.
din dorinţa asemănării cu Dumnezeu,
când sorb apa de fântână.
planează pe-aici deseori,
caută slăbiciunea mea la păcat,
Nu trebuie să duc singură
Tot mai disculpabil cerul
cu cineva Atotputernic şi Înalt
,,Îngerii
nu pot fi insultaţi pentru că în faţa lor te aşezi în genunchi.’’
Atinge corzile gustului muzical,
adie din cartea lui David.
în oglinda măiastră şi oarbă.
Am ales cu mâna imperfecţiunile.
Sunt sigură de senzaţiile
divizată-n albastrul abstract,
posibilitatea inevitabilă a renaşterii
în incapacitatea mea controlată
o eşarfă cosmico-empirică,
interiorului meu încreştinat.
în faţa unei biserici creştine.
S-a închinat copilăria din mine,
s-a pierdut subtil printre game,
nu-mi prea rămâne nimic pe aici.
Un copil mă aşteaptă acasă,
cu mânuţele încă în rugăciunea firească.
nici nu mai ştiu dacă am fiinţă,
am luat cuvintele aşa cum erau.
nu mai pot să cred în ceva,
cu bizarul în poarta mea.
mă uit spre munţi rotunzi
lucrurile măreţe al lui Dumnezeu .
Mă copleşeşte firea din jur,
sub
lumânarea topită în rugăciune.
din
înţelepciunea lui David
,,Miluieşte-mă, Doamne!’’
chipul
pe icoane de sticlă,
nimeni
n-a făcut din mine
Nu
reprezint decât un nume
lumea
îmbătrâneşte brusc,
pe care
Dumnezeu a hotărât
ce
cuprind verdele frunzelor
Un fel de…..
POSTFAŢĂ
Poeziile
şi poemele Anişoarei Vleju au o tentă spre cunoaşterea intrinsecă a spiritului.
O formare a ideilor provenite din subconştient unde visul devine realitate, o
căutare a Sinelui, a lui Dumnezeu, o intercalare de obsesii, de umbre
ancestrale, amestecându-se cu visurile nostalgiei, dându-i înălţarea în sineşi.
Această
căutare a sinelui este o căutare neîncetată, fiind în căutarea cunoaşterii Absolutului.
De aceea, ce provine din ,,Înălţare”,
doreşte o înălţare mai mare, o coordonare a ideilor care provin din simţuri şi
sensibilitate, o atragere spre frumuseţile nebănuite ale sufletului, acolo unde
omul este singur cu Dumnezeul lui interior. O ascuţime a minţii, în meditaţie, unde
razele luminii pâlpâie în incandescenţa inimii, dându-i simţiri absolute ale
extazului mistic. Este o conlucrare a simţurilor cu sensibilitatea, dându-i
intrări în absolut. Pentru că tot ce vine din sensibilitate şi simţuri dau spiritului
unele valori inestimabile, scot spiritul spre formele absolute ale conştiinţei,
unde suflul sincerităţii este altul, pentru că face să-i vorbească simţurile. Un
amalgan de gânduri şi idei. Aici tresaltă fiecare sentiment, fiecare simţ are idea
lui, pentru că intelectul le ghidează după voia lui. Puţin şi ajunge în
infinităţile fiinţei, unde se aprinde flacăra geniului! O scânteie şi totul
iese la iveală prin sinceritatea absolută a fiinţei. Dar ca să ajungi acolo,
îţi trebuie o căutare permanentă a lui Dumnezeu, şi Anişoara Vleju nu este
departe de aceste sclipiri geniale:
,,Am ucis lumânarea în rugăciune,
sub forma psalmilor rostiţi,
Încerc să găsesc o cale,
un sens spre Dumnezeul meu,
El e acolo şi aici….’
Anişoara
Vleju trăieşte prin intensitatea cuvintelor, abordând rugăciunea-meditaţie în
natură, dându-i tăria virtuţii de-a urca în simţuri, creându-i stări emoţionale. O sensibilitate
aparte pe care o au doar fiinţele pure, căci simţirea pură, dă naştere poeziei
pure. Aici este suflul poetic al sufletului, pentru că tot ce vine din simţuri,
dă sufletului unele nostalgii: te înalţi în sfera conştiinţei:
,,Să te cunosc pe Tine
ar trebui să curg din soare,
să umblu beată în rugăciune
pe scările vagi ale timpului,
să umplu cu mir golul distant,
cercul din mine...”.
Atragerea
spre natură este şi o căutare a frumuseţii interioare. Numai hoinărind prin
păduri, te simţi mai aproape de Dumnezeul tău personal. Iar AnişoaraVleju îi
plac plimbările în natură - această ramură mistică a singurătăţii -, pentru că
în natură este doar ea şi Dumnezeu. În poeziile sale se vede această altercaţie
a simţurilor cu natura.
Căutarea
infinitului este şi o căutare a propiului Eu.
Anişoara Vleju caută infinitul prin premisele raţiunii, urcând spre Absolutul
fiinţei, acolo unde ea este singură cu Dumnezeu. O cunoaştere parţială a
sufletului, urcând în credinţă pe stâlpii dreptăţii, conştientizând că sufletul
este un Tot şi că, acest este Dumnezeu. Veţi găsi aceste stări în
poemul ,,Infinit Roşu”.
Ce-i ,,Poezia Făgăduită”, dacă nu o apropiere
de Dumnezeu?! Prin aceste cuvinte Anişoara Vleju arată că tentaţia spre Absolut
este o urcare spre adâncimi, unde sufletul este liber în căutarea credinţei. O
luptă unde simţurile conlucreză cu sensibilitatea prin antenele raţiunii, urcând
şi coborând în infinitul fiinţei, o stare a trăirilor totale, unde parcă simte
că trăieşte puţin din eternitatea fiinţei, aprpiindu-se de clipa eternităţii. Nu
o găseşte, dar o amplifică în credinţă, dând sufletului unele incantaţii. Aici
sunt limitele fiinţei, până acolo poate urca, până acolo simte Divinul, apoi se
întoarce şi priveşte în sfera conştiinţei, abrogând răul, trăind în puritatea
sufletului. Imensitatea clipei se pierde în intelect. Nu cunoaşte pacea
lăuntrică, încearcă să o obţină, dar tainele fericirii sunt atât de rare încât
te întrebi în sineşi: ,, Oare până unde
poate urca puritatea poetei Anişoara Vleju?’’ Pentru că în adâncurile
raţiunii pure te întâlneşti cu Dumnezeu!
,,Simt
un gol,
o carenţă de lucruri şi soare.
masa mea
a înlemnit în uitare”.
Şi aici,
în acest poem ,,Masa” se văd limitele
fiinţei. Pentru că este o încercare de a-l întâlni pe Dumnezeu, dar limitele
îşi spun cuvântul. În poemul ,,Luptă”
se vede bătălia care se dă într-o fiinţă care încearcă să rămână mereu pură. O
puritate pe care Anişoara Vleju o caută. O puritate de copil. Din această puritate
izvorăşte clipa tămăduirii, clipă ancestrală unde spiritul luptă cu Răul pentru
a-l învinge. Şi găsindu-şi sensul în acestă lume încearcă o purificare în
adâncimi, detestând Răul. Este puţin din suferinţa spiritului care accede spre
mântuire. Pentru că credinţa fără suferinţă este moartă. Şi în poemul ,,Una, câte una”, se vede această luptă
unde senzaţiile se amestecă cu tristeţile, fiind în căutarea adevăratei
fericiri, acea contopire a spiritului cu Dumnezeu.
Poeziile
şi poemele autoari Anişoara Vleju te fac să urci în infinităţile fiinţei acolo
unde fiinţa este una cu Dumnezeu, de aceea au o tentă metafizică. Pentru că a
căuta un sens în această lume înseamnă a îndemna sufletul spre meditaţie, spre
suferinţă. Orice căutare sfârşeşte în sine, în fiinţă. Orice căutare este un
drum către pace şi linişte.
Hatos Vasile, Castiglione di Ravenna - 17.07.2012
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE
AUTODEFINIRE
Înălţare
Absolut
Undeva
Adaos
Partea ta
Închipuire
Artă
Infinit
Fluturi de piatră
Sens
Curat
Real
Accent
Rost
Derută
Fiecare
Răstignire
Ochii Domnului
Legendă
Izvorul
Vindecare
Icoana iubită
Încercare
Imens
Întâmplare
Pilda Semănătorului
Trecere
Judecată
Asceţii
Noaptea de Înviere
Ignoranţă
Clifi
Gând
Non
Personificare
Trudă
Primăvară
Lumină
Lucruri
Extaz
Mă caut
Infinit roşu
Psalm de toamnă
Psalm de iarnă
Psalm de primăvară
Psalm de vară
Aspect
Păcatul primordial – dialog
Pur
Basm
Ungerea din Betania
Asemănare
De unde?
Carte
Pietre
Inspirţie
Copil drag
Margine
Mărunt
Poveste
Vis
Incertitudine
Definiţie
Coboare-se
Anotimp
Creaţie
Trăire
Eşti
Însingurare
Poezia făgăduită
Secvenţă
Îţi cer
Lan de spice
Décor
Fire-Fiinţă
Iubire dumnezeiască
Casa
Logodnă
Destin
Masa
Tablou divin
Luptă
Vină
În El
Una, câte una
Game
Imagine albă
Ceruri
Uitare
Lipsă
Veac
Un fel de …. POSTFAŢĂ
.jpg)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
