Poezia azi
În abordarea aceastei teme, se impune un
logic exerciţiu de identificare şi receptare a poeziei româneşti din acest prim
deceniu al secolului XXI. Criteriile de selecţie şi conceptele impuse, se
constituie în abordarea pe care o voi lua. Pornind de la poezia lui Nichita
Stănescu, s-a ajuns
astăzi la o abundenţă destul de consistentă de autori contemporani, autori care
îşi promovează mult munca poetică pe bloguri şi reţele de socializare.
Editarea unei reviste, a unei cărţi în
format tipărit, devine o muncă de Sisif, ţinând cont că această criză economică
de la nivel mondial, se răsfrânge şi asupra autorului de poezie, care se vede
nevoit să-şi ţină creaţiile în locuri ,,sacre’’, locuri în care nu ajunge decât
el şi cei apropiaţi lui.
Există curajoşi care ,,pun’’ de câte o
carte. E greu să se facă însă auziţi. În arta scrisului nu se investeşte nimic,
atât timp cât arta scrisului, de multe ori nu produce satisfacţii materiale.
Singurele satisfacţii sunt cele spiritual-afective care, deşi produc un bine pe
moment, ulterior se anihilează. Nu mai e loc de poezie decât în minţile noastre
şi pe caietele prăfuite din sertarele reci.
Am să notez aici câţiva dintre poeţii de
azi, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, cu exemplificări din creaţiile lor
poetice.
Ecaterina Negară
Paranteză, oră
Paranteză, oră
pentru Rodica Culcer
Între parantezele orei celelalte paranteze nu există,
cuvântul caută adevărul şi insistă lumina în calea
dreptăţii, dintr-un dialog vezi perspectiva zilei
ce vine mai sigură, mai naltă,
după nenumărate idei se zideşte, pe stâncă, crucea
albă a ninsorilor din pădurile de fenic,
mai fericit săracul cu duhul apelor vorbitor,
mai sărac bogatul cu gândul păcătos, pe unde calcă
Dumnezeu crezi că şterge cineva urmele lui,
numai certitudinea învingătorilor clamează
peste crizantemele galbene, obositor de galbene,
îngerul împlinirii se relaxează, între parantezele
orei un destin, sigur, încape.
Păsări pe bandă
pentru Cristi Preda
Cetatea îşi cunoaşte misterul, zidit pe
note în continuă urcare, cerul devine do major
pentru fa diez în înstelare,
printr-un amurg de vioară precede saxofonul, însingurat
de unduioase alge, parcă chitara se smulge din cântec
prin fluier înlăcrimat, la sunetul orgăi te-aş rezema
de lumină ca într-o sonată a lunii fenixiană,
pe bandă, cu frunze şi ceară, lumânare lângă lumânare
sub privirile tale, în seară,
Cântecul predestinatului flaut înfioară,
melisme, vibraţie, sunet, lumini, printre înălţimi şi pini
Mariana Dobrin
Autobiografie pe-o filă de
poem
Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea,
Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.
Cănd la uşă simt că-mi bat grijile pe cai în spume,
Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume.
Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate,
Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâetate.
Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar,
Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar,
Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc,
Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.
Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând,
Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.
Plec apoi, pe-un nor ca neaua, să îl rog pe Cel de Sus
Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.
După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale,
Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.
Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.
Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă? “Da, se cheamă
fantezie,
Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine,
Jocul sunetelor ample ale muzelor divine,
Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară,
Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.
Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea,
C-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea!”
Ştergarul
Mâini maiastre cu arnici şi ac
Vise fermecate povestesc,
Cu migală o pecete fac
Din ştergarul nostru românesc.
O cicoare-albastră înfloreşte
Pe ştergar ţesut în nopţi cu dor,
Cănd în şezători se şi doineşte,
Acul mic aleargă mai cu spor.
Peticul de cer e-adus aproape,
Frunzele din codri seculari,
Scânteierea undelor de ape,
Norii care fug în zări hoinari.
Spicele de grâu şi fluturi mii
Pe ştergar se-aşază cătinel,
Florile din dealuri şi câmpii
Strugurii din via din Muscel.
Un ştergar e pus la loc de vază
Peste tot în case la bunici,
Şi la ploscă un ştergar se-aşază,
Mirii-l ţin frumos peste tunici.
Parcă-ar fi pictate cu penele
Mândrele ştergare colorate,
Talismane sunt ce poartă-n ele
Semnele din vremi îndepărtate.
Ligia Mihaela Ionescu
Aurora
Poezia poate fi într-o ultimă şi primă instanţă
dansul fermecător al universului
de aceea ea nu poate fi redusă la zero
de aceea ea nu poate fi doar tăcere
de aceea ea este lumină şi umbră a luminii
de aceea respiră pământul
ea este şi nu poate muri
Când pământul acesta nu va mai fi
cuvântul va fi miez al iubirii
care va naşte iar pământ
mamă a universului binecuvântând mama firii
cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral
Copacii vor iubi copacii, păsările vor iubi
păsările
stelele vor iubi stelele, frunzele vor iubi
frunzele
chiar câinii vor iubi câinii
chiar oamenii care nu pot iubi oamenii
atunci vor iubi totul totului tot
Nu putem vedea naşterea în toate măruntaiele ei
Nici nu trebuie să o vedem, desigur am fi atât de
înfioraţi
încât am muri de mult mai multe ori decât nemurirea
în care astăzi plângem pentru că nu putem
nu, nu putem să vedem ziua în noaptea de mâine
şi sângele iubirii scurse in sângele nostru
întristat secular
Sângele ar putea fi alb... Da, el ar putea fi mai
alb
decât atunci când îl vedem în închipuire. Da, poate
că el
este alb şi mut de ruşine. De aceea nu mai poate fi
atât
de fluid în noi, de aceea nu poate curge mereu în
noi
De aceea este nevoie de linişte. Da, el chiar este
alb
şi mut de ruşine în aşa fel încât nu poate avea
viaţă decât în vine
Dar copacii ...O, ei ... Da, ei ... ei nu au sânge cum au vine?
Au, dar de ce, de ce nu se vede ... Şi dacă este,
de ce noi
nu îl putem vedea, de ce nu îl recunoaştem decât
atunci când
vrem să îi pictăm, decât atunci când vrem să îi
rescriem?
Copacii sunt sădiţi în sămânţă precum Ana în
zidurile bisericii
precum laptele în sânii mamei... precum pruncul
Isus
în pântecele Mariei... precum mlădiţa în vie...
precum singurătatea
iubirii născând aripi în pustie... precum Meşterul
Manole
coborând iubirea într-o apă vie
din care mereu beau pământul şi oamenii?
În afara noastră, acolo ce mai este?
La marginea gândirii mă refer
În afara noastră sunt zânele, feţii frumoşi
pe care doar inima de copil îi mângâie
Nu pot să mă preschimb în copil
decât dacă mor şi înviez în Iisus Hristos
decât dacă rămân sânge într-o altă minunată piele
de fapt într-un alt minunat pământ
Te rog... te rog... te rog...
preschimbă-te, preschimbă-te...
preschimbă-te!
Vreau să mă preschimb, chiar mă preschimb
dar nu pot, nu pot să mă preschimb
decât după ce voi termina de scris poemul
după ce voi înţelege sensul iernii
vreau să spun după ce îl voi fi citit în întregime
după ce voi fi topit iar zăpada eremitului meu.
Lan cu maci
Tristețea străbate urma
zilelor trăite în vise
dorul sfărâmat în cuvinte
Ca să nu mă sting am început
să învăț să iubesc norul și vântul
palmele primite pe obrajii iubirii
Am iubit mai ales macii presărați
printre holde bogate dar i-am rupt
pe cei de la marginea lor
Aș fi vrut să iubesc chiar tăcerea
pe când somnul mi-a atins gândurile
cu născuții proaspeți ai cerurilor
Fericirea mi-a părut umbră
a iubirii așa cum lacrima
mi-a fost rouă a dorului.
ALBASTRU
Cineva plânge
şi cred că un înger
Anişoara Vleju
ALBASTRU
Cineva plânge
şi cred că un înger
depune jurământ pentru mine
la picioarele Domnului.
Din nevoia de sfinţenie
îndrăznesc
să-mi spăl viaţa
în lacrimile lui….
Cum pot fi atât de nedreaptă
în osteneala de sine?!
CURIOZITATE
Când am fost creată,
Dumnezeu S-a aşezat lângă
patul sacru al mamei,
unde a cântat înălţător şi sublim,
prin slugile angelice ale Sale,
solfegii de taină.
Atunci cerului,
i s-au anihilat gândurile
pentru totdeauna
şi, magic, a înţeles
că gândurile lui,
azi sunt gândurile mele.
Maria Ileana Belean
ÎMI SPUI ,,IUBITO''
dar
sunt ploaie
șoptesc
când lin
când în ropote
când tac
dar
sunt ploaie
stropii sunt cuvinte
te îmbracă
începi să vezi
cu mâna
departe
nu auzi
cum se dilată
dâre
între clipe
nu vrea să se nască
paiața
dar
te vindec
să încapi în clipa
care se va naște
ploaia
pierde stropii
șoptind
PIER CLIPE
pier în desenul strâns
a fericire
încă nu
nu
pictez clipe pe copac
a file
poate
copacii pier în clipe
a frunze
mereu
eu tot pictez
inimi
tot câte două
pe frunze
frunze pe copaci
copaci pe clipe
pe frunze inimi
cate două
tot desenez
ufff
am uitat
să pictez
viața