În cinstea POEZIEI

Păşesc cu ramurile
agăţate de picioare,
zbor pe câmpul cerului
şi îmi prind cu ambele vise
piscurile smulse
din coama muntelui matern.
Înţeleg că sunt
dependentă de anotimpul
din care curg
râurile fierbinţi ale inimii,
că îmi depăşesc sufletul
descris în rugăciunea matinală,
că fiecare frunză invită ramul
s-o modeleze
până când
îmi cimentez pe buze
poezia
într-un fragment iniţial
de viaţă.

Scriu

E iarnă în mintea mea.
Un viscol pervers
deşiră muntele
de pe trunchiul sfânt,
un fel de înger subţire
doarme pe blana cerului,
împreunându-şi zările
sub ochii lucizi,
o teamă suceşte gândul
amorţit
şi fructe imense
strâng flacăra iute
în tava cuptorului.
Descânt anul
la malul tulbure,
pietrele cresc ziduri în adânc,
fug
stinsă de chibritul de lemn.
Scriu istoria mea...