Luceafărul, de Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lîngă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămîni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visînd ale ei tîmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu ? Vină !

Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mînă un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin` ! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

*

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gînditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin` odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin`, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decît ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată !

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor ?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare ?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pînditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mîndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da` ce vrei, mări Cătălin ?
Ia du-t` de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeauna,
Să rîzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng
La păsărele laţul,
Cînd ţi-oi întinde braţul stîng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămîie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămîi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutîndu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;

Luceşte cu-n amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amîndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

*

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn` piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni ?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri -
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi -
Să-ţi dau înţelepciune ?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare ?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie ?
Ţi-aş da pămîntul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămîntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori ?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurînd din apă

Şi împle cu-ale ei scîntei
Cărările din crînguri.
Sub şirul lung de mîndri tei
Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentîi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gît i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gînd,
Norocu-mi luminează !

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

aprilie, 1833

Eminescu - portret realizat de Ioan Slavici

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale. El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“ Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune:pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate. „Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş:pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima. Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ. În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune. „Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...] „Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor), Editura Humanitas, 2013

În cinstea POEZIEI

Păşesc cu ramurile
agăţate de picioare,
zbor pe câmpul cerului
şi îmi prind cu ambele vise
piscurile smulse
din coama muntelui matern.
Înţeleg că sunt
dependentă de anotimpul
din care curg
râurile fierbinţi ale inimii,
că îmi depăşesc sufletul
descris în rugăciunea matinală,
că fiecare frunză invită ramul
s-o modeleze
până când
îmi cimentez pe buze
poezia
într-un fragment iniţial
de viaţă.

Scriu

E iarnă în mintea mea.
Un viscol pervers
deşiră muntele
de pe trunchiul sfânt,
un fel de înger subţire
doarme pe blana cerului,
împreunându-şi zările
sub ochii lucizi,
o teamă suceşte gândul
amorţit
şi fructe imense
strâng flacăra iute
în tava cuptorului.
Descânt anul
la malul tulbure,
pietrele cresc ziduri în adânc,
fug
stinsă de chibritul de lemn.
Scriu istoria mea...

Aparitie editoriala - noiembrie 2013

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=623506657695973&set=a.166072463439397.33296.100001099346891&type=1&theater

Ne definim

Deschid uşa,

arunc de pe mine zidul

ce se desface în mii de fâşii.

Umbra bântuie

legea încălcată,

atârn

ca şi cum m-aş fi desprins

dintr-o carte

cu file ordonate.

Mai stau la masă

cu un prieten sau doi –

ne definim.

Iubirile scriitorilor noştri

    Poetul Ion Vinea a avut peste zece mii de femei, în timp ce colegul său de breaslă Ion Barbu şi-a trecut în agendă doar cinci mii de amante. Altfel, Camil Petrescu s-a iubit cu Monica Lovinescu, Nichita Stănescu cu Gabriela Melinescu, Preda cu Aurora Cornu şi Nina Cassian, Piru cu (mai toate) studentele sale, Dinescu şi Iaru cu Denisa Comănescu.

    Iubirea - cea mai veche temă prezentă în literatura şi în mitologia universală - şi poveştile de dragoste au învolburat imaginaţia oamenilor de la începuturi până în zilele noastre. Despre pasiunile amoroase ale scriitorilor, cele care au inspirat personaje şi pagini de neuitat ale literaturii, s-ar putea întocmi voluminoase antologii. Ţinând cont de spaţiu şi context, noi vom încerca doar o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre relaţiile/iubirile marilor scriitori români de ieri sau de astăzi.

                                         Campionul campionilor, Ion Vinea
      Ion Vinea, mare poet şi prozator, autorul romanului „Lunatecii", se lăuda că a avut în aşternut, de-a lungul vieţii, aproximativ zece mii de femei. Apropiaţii spun despre virilul om de litere că nu vorbea chiar aiurea. Vinea scrisese relativ mult şi publicase în toate revistele, dar era atât de prins de caznele amorului, încât, până în momentul morţii, nu tipărise niciun volum. Abia când se afla pe patul de moarte, prietenii i-au strâns poeziile în volumul, celebru în literatura română, „Ora fântânilor". I-au dus repede cartea de la tipografie, iar muribundul a ţinut în mână, înainte de a pleca pe cealaltă lume, primul său volum de poeme.

                                        Ménage à trois
      Acelaşi Ion Vinea (bătrân) şi prozatorul Petru Dumitriu (tânăr şi în ascensiune) trăiau cu aceeaşi femeie - Henriette Yvonne Stahl. Un tihnit şi voios ménage à trois. Într-o zi vine la Dumitriu, care era director la o mare editură, un scriitor şi îl roagă să-i publice o nuvelă. Şocat, Petru Dumitriu observă că este chiar povestea cu Henriette şi că nu e scrisă tocmai elegant. Dumitriu şi-a zis atunci: „Nuvela asta e despre mine şi Henriette. Dacă nu i-o public, se face vâlvă. Nuvela e proastă, iar dacă o tipăresc, nu va avea niciun ecou". Ceea ce s-a şi întâmplat. În anii puterii populare, Vinea nu avea drept de semnătură. Făcea traduceri, dar le semna... Petru Dumitriu, care încasa banii şi îi ducea amicului său. Uneori, Dumitriu, beat fiind, îl suna pe Vinea să-i spună că a cheltuit toţi banii pe cadouri pentru Henriette.

                                          Ion Barbu nu ierta nimic
    La rândul său, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian)  s-a bucurat de dezmierdările a cinci mii de femei. Moartea i-a fost grăbită de faptul că asaltase, la pielea goală, o tânără într-o cameră neîncălzită. Era iarnă, iar sistemul imunitar al poetului era slăbit din pricină că se droga cu eter - obişnuia să îşi pună măşti cu vată îmbibată în eter. Ion Barbu făcuse ciroză, dar continua să alerge după femei. Una dintre tinerele nevinovate pe care le desfăta aproape zilnic cu câte o partidă de amor era juna poetă Nina Cassian, o fată destul de urâţică și care, la finele anului 2010, s-a autocaracterizat astfel: „Până la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine!". Mare amatoare de plăceri trupeşti, Nina ajunsese la bătrâneţe să se culce numai cu tineri sub 20 de ani.

                                         Urâta şi bestiile (tinere)
      Despre apetitul sexual al Ninei Cassian aflăm câte ceva şi de la scriitorul Cristian Teodorescu. Acesta, într-un articol postat pe blogul său, o numeşte/alintă pe celebra şi venerabila poetă drept cea mai frumoasă femeie urâtă din lume: „Prin 1985, am luat cu împrumut de la Ovid S. Crohmălniceanu, mare admirator al autoarei lui «Nică fără frică», două cărţi de poezie de-ale Ninei, cum îi spunea profesorul care fusese îndrăgostit de ea, cam fără speranţe. Când i le duc înapoi, mă întreabă Croh cum mi s-au părut. Mai ştiind una-alta despre aventurile ei erotice, zic: « Cam frigide, dom' profesor!». Croh, serios şi contrariat: «Vorbeşti serios?! Dar ai cunoscut-o pe Nina?». O văzusem odată pe Calea Victoriei şi rămăsesem cu ochii după ea - nu cu vreun interes de cotoi, dar sclipea. După '90, am stat de vorbă de vreo două ori, pe vremea când încă întorceau bărbaţii capul după ea pe stradă. Mi-a răspuns, zâmbind, la tot soiul de întrebări neruşinate, cerându-mi s-o tutuiesc, cât mai provocator. (...) Totuşi, pentru că orgolioasa poetă simţea că mă uitam la ea cu tot interesul, în ciuda diferenţei de vârstă de mai bine de 30 de ani dintre noi, ne-am despărţit amical".

                                        Patul lui Camil Petrescu
      Camil Petrescu, autorul „Patului lui Procust", a fost amantul tinerei scriitoare şi critic literar Monica Lovinescu. Aceasta l-a pasat unei nimfomane pe care, în cele din urmă, prozatorul a luat-o de nevastă. Soţia lui Camil Petrescu, care aducea fără nicio jenă bărbaţi în casă, l-a chinuit pe scriitor până în clipa morţii sale, survenită la vârsta de 63 de ani. A decedat la spital, din pricina unei boli de circulaţie a sângelui, după ce şi-a smuls din vene perfuziile care îl ţineau în viaţă. Cum Camil nu avea încredere în medici, se trata singur cu halva, fiind convins că astfel sângele îi va circula mai lesne prin artere. Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu și verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu, s-a căsătorit, mulţi ani mai târziu, cu poetul Virgil Ierunca.

                                        Un cvartet cu nuvelişti sentimentali
    Zaharia Stancu avea o aventură cu Lydia Manolovici, dar făcea mofturi în faţa lui Anton Holban şi a lui Octav Şuluţiu, care, din neţărmurită dragoste, îi dedicaseră, fiecare, câte un roman. Părea, în fapt, un banal trio amoros, Anton Holban-Octav Șuluțiu-Lydia Manolovici, cu suferinţele, chinurile şi leşinurile lui foarte artistice - cum povesteşte Ioana Pârvulescu în „Întoarcere în Bucureştiul interbelic". În realitate era un ditamai cvartetul, căci frumoasa, jucăuşa, „l'allumeuse Dania", după numele literar pe care i-l dăduse Holban, îi aţâţă erotic pe ce doi, dar îl preferă pentru lucrurile mai serioase pe un al treilea, mai teluricul Zaharia Stancu (în romanul cu cheie al acestuia, „Oameni cu joben", ea se lăsa sărutată de personajul care-l travesteşte pe Holban doar pentru a vedea „cum sărută un nuvelist sentimental").

                                        Şi totuşi, fermecătoarea evreică Lydia
      Tot despre Lydia (Manolovici), Stancu, Holban şi Şuluţiu scrie minunat şi Şerban Tomşa, într-o scrisoare imaginară trimisă lui Anton Holban. „Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate şi i-a dedicat romanul «Ambigen». Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca, fără prea multe mofturi, cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Lydia Manolovici a găsit pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, «Oameni cu joben»,  în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul! Lydia a avut, în cele din urmă, ceea ce a meritat! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiserăţi dumneavoastră cu mult înainte."

                                         Nichita Stănescu, iubitul nebun al Gabrielei Melinescu
        În tinereţe, Nichita Stănescu a avut o relaţie extrem de pasională cu Gabriela Melinescu, o încântătoare poetă din generaţia lui. Ajunsă în Suedia, Melinescu l-a promovat mult pe neasemuitul poet pentru a obţine Premiul Nobel, deşi se despărţiseră de multă vreme, iar ea se căsătorise cu un suedez. Când erau iubiţi, Nichita o încuia pe Gabriela în apartamentul său şi pleca la beţii care durau câteva zile. Uneori, ea suna disperată la instalatori care veneau să spargă uşa, salvând-o astfel de la moarte prin inaniţie.

                                         Preda şi Aurora Cornu
     Cât timp a fost căsătorit cu poeta şi prozatoarea Aurora Cornu, Marin Preda a scris foarte intens. Ea, mai tânără cu 12 ani decât el, era inteligentă şi îi dădea sugestii în legătură cu construcţia cărţilor şi cu pasajele care ar fi trebuit să fie eliminate. „Moromeţii", partea întâi, îi datorează enorm Aurorei Cornu. După divorţ, Preda a început să-şi construiască naiv şi schematic romanele („Delirul", „Marele singuratic") şi să se irosească în amoruri ieftine. Printre altele, prin dormitorul lui Preda a trecut şi necruţătoarea Nina Cassian.

                                        Păunescu şi Ana Blandiana
      Însurat cu poeta Constanţa Buzea, poetul Adrian Păunescu avea o relaţie de dragoste cu o altă poetă a acelor vremuri, Ana Blandiana (Otilia Coman, pe numele său real). Despre această legătură vorbeşte chiar Constanţa Buzea, prima soţie a lui Păunescu: „Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa . Mirosind a zăpadă, au descărcat în mijlocul mesei noastre rotunde o plasă cu mere roşii, de vis. Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire. În vremea aceea, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana, îmbrăţişându-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice. Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea".

                                       Manolescu - profesorul şi cuceritorul
       Nicolae Manolescu s-a iubit cu criticul de teatru şi realizatorul de televiziune Marina Constantinescu. Întrebată în ce fel i-a schimbat destinul povestea de dragoste pe care a trăit-o în anii de după facultate cu Manolescu, Marina Constantinescu a răspuns: „Cred că acea poveste, care a durat ani buni, m-a marcat fundamental. Este relaţia care m-a maturizat, din toate punctele de vedere. Relaţia care mi-a revelat eul". Foştii colegi ai lui Nicolae Manolescu povestesc că acesta le dădea chiar şi lecţii de agăţat. Odată, fiind la un festival împreună cu optzeciştii, Manolescu se plimba cu câţiva poeţi pe străzile Iaşiului. La un moment dat, au văzut în faţa lor o femeie trăsnet. „Pariez cu voi că o agăţ din prima", a spus Manolescu. „Vă băgaţi?" „Mai încape vorbă?!", au răspuns în cor poeţii. Manolescu s-a desprins de grup, s-a apropiat de femeie, i-a spus câteva vorbe şi au plecat împreună. În noaptea respectivă, criticul n-a mai apărut la hotel. Răutăcioşii şi invidioşii mai spun despre stimabilul domn, care a fost implicat şi într-o lungă poveste de dragoste cu prozatoarea Dana Dumitriu (a murit destul de tânără, de cancer, după ce se despărţise de Manolescu), că era atât de admirat de femei, încât nu mai ştia cum să scape de insistenţele studentelor şi ale nevestelor prietenilor.

                                    Alţi cuceritori de seamă ai literaturii române
      Alexandru Piru, critic şi istoric literar, rector la Craiova fiind, avea enorm succes la studentele sale. Cei care l-au cunoscut îndeaproape spuneau că era atât de perseverent şi de docil, încât reuşea să facă faţă cu succes tuturor solicitărilor.
     Nici prozatorul Mircea Nedelciu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai optzecismului şi postmodernismului, nu făcea nazuri când venea vorba despre sensibilitatea şi frumuseţea sexului opus. Autorul „Tratamentului fabulatoriu" obişnuia să se prefacă beat ca să fie condus acasă de câte o frumoasă domnişoară trupeşă. 

     Florin Iaru, un alt poet visător şi zăpăcit, nematurizat pe deplin nici astăzi (este căsătorit cu mai tânăra scriitoare Cecilia Ştefănescu), i-a suflat-o, pe vremuri, pe Denisa Comănescu lui Mircea Dinescu. Vădit supărat pe fapta amicului său, Dinescu a scris atunci: „De când am aflat că Denisa Comănescu umblă cu Florin Râpă (numele adevărat al lui Iaru), o pasăre-mpuşcată a ţipat în mine." 

     La 60 de ani, Mihail Sadoveanu şi-a părăsit familia pentru tânăra Valeria Mitru (20 de ani). I-a dedicat fetişcanei şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii mele"), care l-a lăsat rece pe Eugen Lovinescu. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961.

Articol preluat de pe site-ul  http://qmagazine.ro/