sâmbătă, 22 septembrie 2012

Poésie promis


1.

Passer à travers la nuit,
pensées courir,
destruction
des sabots des chevaux errants.
Dans mon ivresse,
je passe des heures
Vous parler.
Je vois l'ombre de diffus
le monde.
Montez lentement
bénir la nature,
contact de l'air
l'univers vibre ...
étapes rajeunir
chemin qui me relie
avec votre Ascension.
Comme cela s'est produit dans mon changement?
Toujours à la recherche,
essayer
me finaliser la transformation.



2.

Mon ange arrive dans la nuit,
l'obscurité descend à travers le frêle mois.
Dans la soirée,
Je suis aveugle comme l'amour
l'aube,
s'ouvre comme une fontaine.
Qui est?
Ne sait pas, ne connaît pas le nom, l'âge ...
Provient d'une sphère fin
le rêve qu'il se ferme parfaitement.
Séance de couchage sur une pierre
dans l'éternité d'or.
Quand vous pleurez,
les larmes sont la rosée
qui recueille pressé
de mes yeux le matin.
Qui est?


Ne sais pas
mais la lumière est si belle ....
Mon ange arrive dans la nuit,
se déplace à moi avec des marches célestes de temps.
Est blanc,
le monde dans lequel je l'appelle,
bas sublime,
comme si le mystère se transformerait mon rêve.





3.

Quelque part,
la lumière s'évier
sur la mystère de pierre d'elle.
Divinité
ne convient pas
dans les petites choses,
presque n'importe quoi entre de mauvaises mains.
Il semble
lever du soleil
retardera le
ce matin.
Tout cela parce que
Dépoussiérez ce sujet
qui a bloqué le passage
ancestrale.









vineri, 7 septembrie 2012

Convieţuiri întru suflet - poezii (volum în pregătire) Autor: Anişoara Vleju




 CONVIEŢUIRI ÎNTRU SUFLET


                               Anişoara Vleju






SCRISOARE

Îţi scriu cu sufletul,
simt cum se agaţă silabele
de vârful limbii,
cuvintele se înşiră grăbite
pe marginea buzelor.
Ordinea din fraze 
plămădeşte forme pe hârtie
mototolite sub geam,
distugere de penel,
cerneală pe jos....
Citeşte alambicat,
curierul va pleca în câteva clipe.
Pe plic n-am pus timbru,
se duce....




FRAGMENT

Crezi că nu ştiu
cărui stimul să-i atribui
iubirea nemăsurată
a florilor?
Crezi că nu ştiu
câte închipuiri se prefac bolnave
de amănunte
sau locuri extravagante?
Oricât crezi,
oricâtă ţi-e credinţa
ascetul din tine pribegeşte
neştiut
în deschiderea mâinilor mele materne,
curat modelate.



PĂCAT

În culorile ochilor
se păstrează
materia nealterată.
Ei sunt singurele organe
cărora le e permis
să vadă în jur.
Cu ochii nu se consumă păcatul,
cu ei se pregăteşte….




ÎNVINGĂTOARE

Calc pe viaţă
cum calc pe pământul
bolnav de sfinţenie.
Probabil sunt altfel
decât au vrut părinţii mei,
un fel de învingătoare
nepremiată.

Aurora - august 2012



ILUZII

Mă uit în oglindă,
dezbrac încet, încet,
lumina de pe mine.
Ochii,
în linia lor spre trecut,
mă găsesc tristă.
În gropile sparte ale întoarcerii,
nu mai ştiu
exist,
nu exist….
Piatra pe care stau
e materie primă.



MONOLOG

Ai trecut peste frunze,
ignorând căderea,
mă doare că trebuie să suport
zilnic paşii tăi de lut.
Nu privi în taină,
vocea mea nu vine din cetate.
E straniu de mult
de simţit urmele astrale
ce sapă adamic
în rămăşiţele îndurate de frig.
Nu privi în taină,
vocea mea nu vine din neant…
Sunt aici
în cuta ochiului ploii
ce stropeşte abundent
sunetul zilei.
Vocea mea nu vine de departe.
Apleacă-te şi mă culege.
Sunt la poala frunzei
pe care mâna ta o prinde
sub greutatea umbrei dese
ce mă închide în mit.
Cărarea pe care te treci,
mă cuprinde mereu şi mereu
între fire de praf.



Aurora - iulie 2012


ZĂPADĂ

Totul s-a pierdut,
oamenii din lumea acesta
învaţă încă,
învaţă ce eu n-am învăţat.
Nu mi-a rămas nimic,
pe băncile vieţii
m-au sfâşiat lucruri
de departe necunoscute,
nu le-am priceput mecanismul,
nu le-am fixat limitele,
mă zdrobesc într-o inerţie curată
în care totul se stinge
uşor şi treptat….
Sunt centrul zăpezii
ce moare
sub forma fulgului perfect,
sunt tristă ca această vreme rece
pe care n-o adun în oase.
Legea m-a inclus în
monotonia firii,
cai şi caleşti m-au adăugat
peisajului ceresc,
peisajului divin.
Şi amintirea zăpezii
încă persistă.





TORENT

Ai tulburat liniştea
care se conturase în mine.
În dimineaţa aceea,
o altă faţă a timpului
m-a pândit,
am înţeles tardiv
câtă eternitate s-ar fi strâns
dacă te cunoşteam
mai devreme.
Ceva s-a desprins din mine,
picură fragil
în necunoscutul vibrant
în care mă mişc.
Încă ador dimineaţa aceea.



TABLOU

E o lume în jurul meu,
o lume albă
ca o pace nemărginită,
o lume spaţială
pe cadranul uimitor al ceasului.
Mă uit la copacii
care decojesc de pe ei
muşchii îmbibaţi cu iarnă,
mă uit la frunzele galben-ruginii
care îşi dau jos rochiţele
veştejite şi
mor,
ca să renască
în primăvară.
Mă uit peste tot,
mă uit ca să memorez materia
iar la primăvară să-i spun:
Eşti aceeaşi,
diferă doar aspectul tău
şi vârsta mea.


Ani şi Aurora - decembrie 2011


STAREA INIMII

Am trecut
prin starea inimii
apusă în solstiţii.
M-au ameninţat fluturii
cu nelucruri murdare
iar mâinile s-au împotrivit,
au creat sensuri frumoase.
Renaşterea necunoscutului
agasant de pierdut.
Rămasă în mine,
pădurea tot creşte,
şi creşte
plăpândă,
dar crud.
Ceva propriu,
impus deseori.





ÎN NOAPTE

El păşeşte în noapte,
o metaforă
ascunsă pe sub margini de stele.
Îşi duce frumuseţea
încet şi subtil,
ca un colibri aripile umede
în seri albastre de vară,
îşi duce lumina
ca pe o candelă a sfinţeniei
călugărul obsedat de psalmi,
îşi duce trupul
asuprit de viaţă slugarnică
prin iarba păscută…
El păşeşte în noapte,
sufletul îi e arşiţă
în căutarea umbrarului sfânt.
El este timpul meu de rugă,
de patimă,
de vis…
Iubitul meu e cerul imens
sub streaşina căruia
m-a închis.




TRANSPARENT

Sunt o muzică
ce se aşterne curat
pe claviatura pianului tău.
Opreşte-te,
atinge solfegiile!
Oglinda în taină mă prinde
în interiorul de sticlă,
mă strânge tare,
îmi cutremură fibrele
din ochii deschişi.
Dacă nu răspund,
am trecut prin ea
când degetele tale
au atins-o greşit.


Ani - octombrie 2006


VISARE

De mâine
am să fiu întâmplarea
pe care paşii tăi
o ocolesc acum.
Nu ştii,
nu cunoşti lucrurile,
dar guşti zările
ameţite de drum.
De mâine
am să-ţi imit paşii
ca întâmplarea
să te împresoare
într-o altă formă lumească.




APELE LUNII


Câteodată plâng,
cântecul plânsului se pierde
în infinita lume
în care se duce încet.
Nu mă reţine nimic pe aici,
sămânţa ierbii
s-a scuturat de pietre uscate,
se divide,
moare.
Nu mă cheamă nimic,
nici apele lunii
amestecate târziu şi mistic
în norii de fum,
nu mă ademeneşte
frigul din lutul palmei
când mă ating inert,
formele întunecate
ale gândurilor.
Nu mă strigă nimeni,
zadarnic îmi pregătesc
glasul în rugăciune.
Cui să răspund şi când,
dacă în cântecul meu
nu se întâmplă
o anume minune!?



UMBRE

În bobul de rouă
două umbre
plesnesc în coaja iubirii.
Visuri celeste
şi goluri intense,
spaţiu inedit,
moale,
adânc de unire
pe pietre.
Nu se vede unde cresc
umbrele umbrelor
celor doi
închişi în bob.






PICĂTURA

Picătura –
lacrimă vie născută din ochi,
prelinsă pe pielea lipită de trup.
Nimic nu defineşte forma umedă
ce coboară frenetic pe chip,
banală,
simplă,
misterioasă,
denunţată ca spam.
Picătura –
urmă vie,
cursă de sus,
infinit calculată…..




DECENŢĂ

Te-am distribuit
în povestea din poezia mea.
O scriu acum,
sunt atentă la detalii,
la lumina ce aduce îngeri la mine
încet,
în somnul meu fizic.
Cu aripile goale,
nici vântul nu mă smulge.
Mă topesc simbolic,
multicolor,
curat,
prin degetele tale mă risipesc
sub formă de apă.
S-au trezit lupii pământului,
teama umană îi va acoperi
sub pleoape de plumb…
Vrăjile vântului
curg din decenţa cerului,
curg spre apus…



MARE

Pe buzele mării – furtuna,
pe aripile soarelui – cântecul.
Din ele mă bronzez
cu fiinţă,
o fiinţă venită din tine,
ce mi-a golit trupul
de ploile abundente,
biciuitoare.
Eşti trist,
cu tine mă leg de trecut
în starea
atâtor şi atâtor lucruri.


Aurora şi Dinu - august 2009


RUDE

Erau flori, morminte…
erau frate şi soră.
Din rădăcinile lor albe
creştea primăvara.
Iertate le sunt păcatele,
vieţuirea lor s-a transfigurat
în lutul de pe jos,
cântecul meu a mai adăugat o notă,
umila picătură de ceară
a lumânării de veci
din crucea destinului.
Din ziua aceea
s-a rupt legătura cu visul.
Vedeam numai floarea şi mormântul,
Fratele şi sora – nu.





VÂNTUL

L-am prins în cutele inimii
pietrificându-i fiinţa.
Nu a mai plecat de atunci
pentru că era
vântul în clocot
înnebunit de pustiu.





TU

Te-am închis în
îmbrăţişarea mea statuară,
să nu te dizolvi
mai departe,
mai târziu,
într-un spaţiu plin şi cuminte.
Treci adesea pe-aici,
braţele blochează calea.
Nu se ştie de ce,
de unde….
o singurătate de doi,
o amăgire…
Aurora - septembrie 2010




COARDE

Arcuşul urcă pe marginea viorii,
fluturi roiesc pe coarde...
Magistralul sunet cuprinde 
valea albastră,
largă...
Umezeala ucide glasul fin,
absolut 
şi simplu,
desparte în două muntele
şi apare autorul.
Ce ştiu?
Sunt doi adesea,
doi într-un cuplu auroral.





VOCE

Vibrant sună ploaia celestă.
Acasă nu sunt oameni,
lutul şi-a luat porţia,
uşa de lemn scârţâie sonor.
În grija naturii,
sunt norii alb-cenuşii,
soarele plângăcios
şi frunzele şterse.
O imediată silabă,
o propoziţie:
chipul meu în ochii lui
ca într-o oglindă.



CUPRINS

Scrisoare
Fragment
Păcat
Învingătoare
Iluzii
Monolog
Zăpadă
Torent
Tablou
Starea inimii
În noapte

Transparent
Visare
Apele lunii
Umbre
Picătura
Decenţă
Mare
Rude
Vântul
Tu
Coarde
Voce















joi, 6 septembrie 2012

Poezia făgăduită 1 - poezii (volum publicat la editura StudIs, Iaşi, noiembrie 2012. Autor: Anişoara Vleju



                                    Anişoara Vleju



POEZIA FĂGĂDUITĂ
1



,,Nu te acoperi numai cu frunze, ci întinde-ţi rădăcinile adânc, pentru ca să afli izvor, aşa cum fac platanii, pentru ca să te hrăneşti mereu cu apă şi mereu să creşti , pentru ca atunci când vine spre tine seceta, să nu păţeşti vreo înstrăinare, întrucât ai aflat izvor. Şi când se va stinge făclia pe care o ai acum, vei fi aprins deja alta prin faptele tale. Şi nu vei suferi nicidecum din pricina întunericului.’’

                                                                         Gheron Iosif



     Tehnoredactarea computerizată, coperţile şi conceptul lucrării aparţin autoarei.



                                                          
                                                             CUVÂNT ÎNAINTE 
                 

         Poezia religioasă s-a impus ca un gen al literaturii româneşti şi conferă, prin interpretări teologice, meditaţii şi rugăciuni lirice, pace interioară şi spirituală, cititorului.  Unele devin adevărate capodopere, altele rămân mai modeste. Idei meditativo-religioase, plauzibile, conturează teme importante în lirismul românesc,  formulează opinii pertinente şi puncte de vedere originale.

        Poeta Anişoara Vleju este una dintre purtătoarele unui astfel de cuvânt în versuri, prin modul stimulator, care conştientizează că doar sensibilitatea duhovnicească transcende mizeria cotidiană. Poezia cu tematică religioasă a autoarei, înnobilează idealurile sufleteşti ale cititorului, identificându-se cu ele şi cu motivaţiile acestora. Încearcă să găsească forţa echilibrului, puterea de a ajunge la o împăcare cu divinitatea, la depăşirea problemelor lumeşti, prin metafore înălţătoare. Într-o lume atât de legată de materie şi de trup, poezia tinerei autoare vine cu viziune şi dăruire meditativă asupra stării cititorului, cu exemplul duhovnicesc şi literar cu care s-a aplecat asupra acestui gen de poezie, printr-o continuă regenerare.
       ,,La început a fost Cuvântul’’, ne spune Evanghelia. Anişoara Vleju îl foloseşte pentru a-şi exprima dragostea faţă de Dumnezeu şi a-l însuşi cuvântului, prin cele mai adecvate forme de exprimare, prin demersuri artistice, asumându-şi câmpul literar cu pietate şi umilinţă. Trăieşte dramatic sau feeric alături de îngerii cereşti prin elemente moderniste. Foloseşte figuri de stil simple uneori, complexe alteori, dar totul pentru aducerea esteticului în poezia religioasă, conştientă că şi ea, poezia, este cea care face cunoscute minunile Divinităţii şi ale Discipolilor Săi.
        Unele poezii devin rugăciune, la care participă atât autoarea cât şi cititorul, aşternute sub imperiul frumuseţii celeste. Izvorul poetic se confundă cu izvorul dumnezeiesc dăruit, cel ce-i conferă inspiraţia divină. Dorinţa de a scrie, foamea după versuri, scăldată de idolatrizarea elementelor bisericeşti, ale icoanelor sfinte, a sfântului altar, contopite cu natura simplă, poartă personalitatea puternică a stilului. Starea de tristeţe sau de exaltare pentru minunile pământeşti, semănate graţie Lui, Anişoara Vleju le trăieşte prin versul său neasemuit de sensibil, printr-o comuniune şi împărtăşire cu Dumnezeu.
     M-au frapat câteva versuri, dintre cele multe, ale cărţii:
             ,,Uită-te,
             nu sunt în preajma ta ca o întâmplare!
             Nu calc pe frunze,
             că mă rup tulburător şi dureros de Tine.’’
                                               Poezia, ''Întâmplare''.
      Temele autoarei sunt inspirate din Biblie, din pildele sfinţilor, de sărbătorile cele mai importante ale creştinismului, atribuindu-le figuri de stil dintre cele mai alese, prin care convinge pe deplin că arta poetică poate să-şi găsească locul şi în poezia religioasă.
       Anişoara Vleju, slujitoarea stihului duhovnicesc, apelează şi la citate cu acelaşi caracter, ale marilor personalităţi ale lumii, efemeri pe Terra, întru convingere şi adeverire că nimic nu se înfăptuieşte fără Dumnezeu. Astfel, poezia ''Primăvara'', declară:
             ''Dumnezeu transcende firea,
               o inundă,
               o protejează,
               o analizează''.
        Lumina raiului poetic, extazul trăirilor interioare exprimate cu profundă simţire prin frumosul estetic, transmit prin calităţile dăruite de către generozitatea divină, în cartea '’Poezia făgăduită'', a poetei Anişoara Vleju, versuri delicate, fermecate cu puteri magice şi consideră că şi-a îndeplinit misiunea de vizionară pe care o poartă însuşi titlul acestei cărţi.
                                                                                                              Sofia Sincă, Piteşti
                                     
                                  

                                                                  AUTODEFINIRE

      Din 1999 sunt profesoară de religie ortodoxă. Este meseria pe care am ales-o în urma absolvirii Facultăţii de Cultură şi Religie în 1998, la AISICR, Universitatea Bucureşti. Sunt licenţiată în Filosofie, dar nu predau filosofie pentru că viaţa mea se desfăşoară la munte, la sat, pe plaiurile copilăriei şi nu am vrut să plec de aici spre oraş unde, la un liceu oarecare, aş fi putut să predau filosofie. Am ales să locuiesc aici, la munte, într-un sat necunoscut de la poalele Rarăului, Chiril, unde am casa mea, soţul meu, fetiţa mea de 6 ani, unde am locul meu adorat, serviciul meu şi unde mă simt în lumea mea, fiind profesoară de religie - limba română în localitatea Crucea, localitatea în care m-am născut pe 4 martie 1969.
     Am cochetat cu poezia de când mă ştiu, am publicat prin reviste şi ziare studenţeşti între 1994-1998, cât am fost studentă în Bucureşti. Un eveniment nefericit, întâmplat prin anii ’90 cu unul din cei doi fraţi ai mei, m-a determinat să mă revolt şi să caut nişte răspunsuri la Dumnezeu. Prima mea scriere, numită ,,Sinuciderea. Punct sau virgulă?’’, defineşte acea căutare de răspunsuri, care ulterior m-a determinat să mă axez pe acest gen de literatură. 
     Am scris articole pe teme religioase, publicate în revista ,,Candela'' a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, între 2000-2005:
·        -  Sinuciderea. Punct sau virgulă?
·       -   Persecutorul şi persecuţia
·       -   Proprietatea în Vechiul Testament
·       -   Porunca a treia.
Şi poezia Iubesc.
      Am publicat în ,,Gând şi slovă ortodoxe'', ziar local din Vatra Dornei, cu specific ortodox, două articole în 2004:
 -  Mărturie despre îndreptare. Răul din noi;
 -  Sufletul omului dornic de Dumnezeu plânge deseori şi-şi înalţă ochii spre cerul ,,întins ca un cort’’.   
    Din 2006, de când s-a născut fetiţa mea, activitatea mea literară s-a diminuat oarecum.
   Între 2009-2010 am colaborat la revista şcolară ,,Speranţe’’, apoi în septembrie 2011 am înfiinţat revista şcolară ,,Cuvinte în culori'',  cu ISSN 2248 – 3322, cu care am obţinut în mai 2012, locul 3 la Concursul de reviste şcolare şi jurnalistică, etapa judeţeană (Suceava). 
    Am publicat în nr. 9/10 mai 2012 al revistei ,,Nomen Artis – Dincolo de tăcere’’ poeziile ,,Absolut’’ şi ,,Real’’.
    Recent mi-am descoperit câteva jurnale cu poezii mai vechi, le-am luat la citit, le-am reformulat, le-am dat o îmbrăcăminte care să se preteze cu meseria mea şi.... asta a ieşit. 
    Am planificat apariţia acestui volum, care va fi primul dintr-o serie întreagă, pentru a sărbători cum se cuvine aniversarea din noiembrie a mamei mele Paraschiva Dumbravă, care împlineşte o vârstă venerabilă şi care m-a sprijinit în demersul meu poetic şi mi-a apreciat întotdeauna înclinaţia în acest sens.

                                                                  Autoarea






ÎNĂLŢARE

Trec prin noapte,
gândurile aleargă,
izbindu-se
de copitele hoinare de cai.
În beţia mea,
îmi petrec orele
vorbind cu Tine. 
Te văd la umbra difuză
a lumii.
Urci încet,
binecuvântezi firea,
atingi aerul,
vibrează Universul…
Paşii întineresc
cărarea ce mă uneşte
cu Înălţarea Ta.
Aşa s-a produs în mine schimbarea. 
Tot caut,
încerc
să-mi definitivez transformarea.





ABSOLUT

Îngerul meu vine din noapte,
coboară firav prin tenebrele lunii.
Cu seara,
mă orbeşte sub forma iubirii,
în zori,
se deschide sub forma fântânii.
Cine este?
Nu îl cunosc, nu îi ştiu numele, vârsta…
Vine dintr-o sferă târzie,
e visul în care-l închid perfect.
Stă pe-o piatră adormită
în aurul de eternitate.
Când plânge,
lacrimile sunt roua 
care-o culege în grabă 
de pe ochii mei dimineaţa.
Cine este?
Nu îl cunosc,
dar lumina e atât de plăcută…. 
Îngerul meu vine din noapte,
călătoreşte spre mine cu paşii cereşti ai timpului.
Este alb,
ca lumea din care îl chem,
coboară sublim,
de parcă s-ar întoarce din taina visului meu.




  
UNDEVA

Undeva,
lumina se afundă
în taina de piatră a ei.
Divinitatea
nu încape
în lucruri mărunte,
mâinile înşeală aproape orice.
Se pare că
răsăritul soarelui
va întârzia în
dimineaţa aceasta.
Totul din pricina
firului acestuia de praf
care a blocat trecerea
ancestrală.



ADAOS

Pe pârghiile Universului
s-au inelat vieţile noastre.
Un încotro fără sensuri
ne tot intră prin destin.
E logic,
cineva refuză să vadă
starea de doi,
numai Dumnezeu a dat gir
formei ce suntem.



  
PARTEA TA

În noapte,
pasul Tău sună ciudat,
are zgomot de vis adormit
în răsăritul pe care îl aștept să-l ating.
Înainte de miezul nopții
se rup zidurile de taină,
lasă loc smereniei din camera caldă
cu miros de pâine în cuptorul încins.
Muntele se apropie încet,
casa mea se înalţă timid pe muşchii pământului,
răsuflarea pătrunde umbrele sfinte
ale îngerilor savanţi,
goi de risipă,
plini de putere.
Mă las pe umărul luminii,
luna se zgârceşte să-mi arate forma ei plină.
Aş vrea să simt gustul mărului,
când urc pe o rază galbenă şi,
nepământeană,
să mă pierd către El.
Simt totul.
Sunt încă vie!






ÎNCHIPUIRE

Lumea mă întregeşte cu Tine,

mă transformă dintr-un imens de încipuire,

într-o carte cu lacrimi de bucurie,
cu melodii frumoase în psalmi,
ori versuri curate adunate-n catisme.
Mă aruncă adesea
de sus până jos,  sau invers,
mă amăgeşte la marginea minutului
cu câte o secundă în plus,
chiar dacă timpul e expirat
de ceva vreme apusă...
Nu-i nimeni în jur
să-mi facă prezenţa în catalogul zilnic…
Nici Tu,
cu lucrurile ce-Ţi deosebesc firea,
el,
în patimile ce-i doboară furtuna,
eu,
spre fragilul ce-mi atinge cuvântul….
Lumea mă întregeşte
prin propria depăşire.



  
ARTĂ

Nu se aseamănă nimic
cu Universul Tău, Doamne.
Este o imagine miruită,
complementară eternităţii,
nimic simplu,
totul complex.
Atât cât pot duce,
trupurile oamenilor îmbătrânesc fiinţial,
se transformă primordial.
În jur,
o desfăşurare corectă
a stărilor sacre,
ambianţă mistică,
supravieţuire.
Fratele meu
nu s-a îndumnezeit,
spre a sa desăvârşire.
După ce trece,
viaţa îndrăzneşte arar să se uite înapoi.
Parcă ar vrea să mai trăiască ce n-a trăit,
să care cu sine vreo fiinţă înspre zenit.



INFINIT

E greu să spui: ,,Simt’’,
când te ridici din abis,
e greu să urci în infinit,
să priveşti în urmă.
Îţi dai cu palmele părul
de pe fruntea copilăriei,
 vezi lumea de sus,
din centrul mistic al Universului,
atingi gândurile celor de-aici,
le pipăi decent,
iei cu tine o parte de nemurire,
te întorci nevăzut,
insişti subtil pe câte o şoaptă,
respiri cu sete aerul umed,
apoi spui: ,,Simt’’! 
Iar simţurile tale de iarbă încinsă
ale plaiurilor înalte cerului,
să fi rămas acolo,
în infinitul de departe,
captive lui.





FLUTURI DE PIATRĂ

În genunchii timpului meu,
obosită,
oarbă,
distinsă,
mă aplec spre creaţia genetică.
Ochii refuză lumina
din jurul cuvintelor,
spaţiul mă prinde
în captivitatea unui bob
de sevă umană.
Ţărâna albastră îmi cuprinde
degetele picioarelor,
ameţesc în căutarea hristică,
în căutarea mea…
Nu există fluturi de piatră,
nu există.





SENS

Am ucis lumânarea
în rugăciune,
sub forma psalmilor rostiţi.
Încerc să găsesc o cale,
un sens spre
Dumnezeul meu,
El e acolo şi aici,
nu-L văd.
Îngerii nu mai coboară
pe scara lui Iacob
să-mi facă loc în creaţia biblică.
Mă tot caut,
mă apropii,
mă stabilesc
în cuvintele cărţii.
Ceva atinge divin soarele,
simt harul cum mă urcă spre El,
Cel la care inima
mă conduce cu demnitate.





CURAT

Ea este pură,
de o transparenţă orbitoare,
de o inegalabilă vrajă
divino-fragilă.
Mă strigă,
 îi ascult glasul plăcut
în neştire.
Acum aleargă prin jur,
alergă printre florile umede.
E furioasă în goana ei
după pisicile de prin vecini,
sau iepuraşii paşnici şi blânzi.  
Este pură,
 inocentă
şi atât de frumoasă!
Copil drag,
lumină din sfinţenia
fiinţei mele,
amprentă umană,
cu care nimic nu se aseamănă.
Niciodată n-am să ştiu de ce
se transfigurează cerul în ochii ei
ori de câte ori o privesc.



  
 REAL

S-a cuminţit omul din mine,
în cântecul muntelui,
în singurătatea brazilor…
Culeg frunzele plopilor mărunţi,
mă îndrept către ziua
ce trece întru pierderea ei….
Un mâine
care  este explicaţia
propriei mele vieţi,
azi -
al cărui pustnic
se naşte în casa mea,
acum -
al cărui duh se înalţă
din rugăciunea firească.
Amândoi,
o enigmă neconsumată,
lipsită de descifrare,
căutare prin gânduri,
vinovăţie de neiertat.
Îmi încrustează arabescuri pe mâini,
eu îi sorb credinţa din suflet.
Probabil trăim
  de aceeaşi parte.                


  
ACCENT

Mă întind pe pământ,
raze sculptate
pătrund în trupul pădurii
până departe.
Crengi de copaci
se desprind din glastra gândului,
se plimbă delicat
prin fire subţiri de iarbă strânsă
sub arderea tălpilor vremii. 
Nu te uita la mine,
eu orbesc ochii care
privesc spre adânc,
păgânătatea din mine.
Luminez numai marea întinsă
ce curge albastru
prin venele sângelui meu….




ROST

Atâtea vieţi
într-Una divină.
Un singur pământ
pe care,
Dumnezeu îl cere prematur.
Nu e capăt în lucruri,
limitele sunt
pure invenţii,
oamenii trăiesc veşnic
şi mor improbabil.
E totul
atât de instabil,
aparent inutil…

Viaţa
se joacă absent,
ca un copil cu dizabilităţi
prin trăirile noastre. 




DERUTĂ

Rostul era unul.
El a fugit ca un matematician
derutat printre taste de computer.
Caz clinic,
inevitabil clasat şi pierdut,
ca produs al nonşalanţei preconcepute.
După miezul nopţii
- 1 şi 16 minute -
s-au metamorfozat cerurile în vid
de necredinţă.
Am făcut o cruce în aer,
celălalt a murit.
Timp impersonal, întuneric de mit.
Totuşi,
 l-am alungat.
Nu puteam profana aniversarea
nemernicului uitat în cuvânt,
nu-i savurasem gândurile.
Era noaptea de după Schimbarea la Faţă. 



  
FIECARE

Fiecare pas al meu
este o prefigurare
a fiecărui pas al Domnului.
În orice oglindă,
mă închid în rugăciune cu Tine,
cu paginile Psaltirii,
în sensul lumesc căruia
îmi înclin luminile ochilor. 
Fiecare moment mă întâlneşte
cu Tine,
în cărţi,
cuvinte,
stări,
Unicul meu Domn….
Fiecare strigăt, consoană,
mă conjugă sub aspectul gramatical
al întregirii cu Tine.
Eşti atât de….aici!


  

RĂSTIGNIRE

Cu ţipătul cuielor
flămânde de lemnul în cruce,
carnea însângerată
a palmelor,
povara drumului
închis în minunea dumnezeiască,
cu ele,
Iisuse m-ai mântuit.
Se pare că nu-s vrednică 
de pacea curată
din care mă nasc.




OCHII DOMNULUI

Ochii Domnului au prins rădăcini
în cearcănele adâncite
de genele lumii.
S-au prins în mine metodic,
desăvârşindu-mă,
m-au cinstit cu forma
divino-umană a Mântuitorului. 
Nimeni n-a mai plâns aşa pământesc.
Dumnezeu poate orice.
Lacrimile Lui binecuvântează
materia,
aerul,
îngerii văzuţi,
nevăzuţi...
El vine zilnic
din aura Sa
de realitate,
El vine şi pleacă,
deşi locuieşte mereu
în lumina şi întunericul meu.




  
LEGENDĂ

Să te cunosc pe Tine,
ar trebui să curg din soare,
să umblu beată în rugăciune
pe cărările vagi ale timpului,
să umplu cu mir
golul distant,
 cercul din mine…
Să te cunosc pe Tine,
mi-ar trebui timp nemăsurat,
nescurs în bolul clepsidric,
timp să caut rădăcinile
vidului subţire
din iarba căruia mă desprind
în chip de clorofilă,
fără să-mi probez limitele
în abisul hristic.
Dar, totuşi,
eu Te cunosc.
Şi cine sunt?
E o lege mireană
ca o părere măiastră…
Din ea m-am înălţat,
nu pentru alţii,
ci pentru Tine.




,,Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale, dar numai pentru oamenii care sunt credincioşi făgăduinţelor lor.’’

                                                              Mitr. Filaret al Moscovei




IZVORUL

Izvorul
se pierde odată
cu muntele.
Rănile lui se adâncesc
 în trupul de rocă
dumnezeiesc de frumos.
Mâinile nu simt
metalica atingere,
culorile cerului
sunt mult mai vii,
ele transformă totul
într-o amplă magie.
Probabil sunt firul subţire,
 prea des, prea intens…..
de iubire!




VINDECARE

De unde vii?
Din care sferă de umilinţă,
mă tot pătrunzi
prin orbitele ochilor cereşti?
Mă duc departe,
trec odată cu timpul,
strecor fin vraja,
nimeni nu bănuieşte,
pierd orele binecuvântate de Tine,
îmi fac dorită prezenţa,
mă risipesc...
Cu Tine sunt
în altarul casei mele,
rugăciune vie,
vindecare...




ICOANA IUBITĂ

Mi s-au făcut paşii
de cercuri ruginii,
în dorul aşteptării.
Mi s-a făcut foame,
o foame încolţitoare
de cireşele roşii şi coapte,
de fragile culese
din văile copilăriei.
Prin gânduri mi s-a oprit
o foame de aer curat,
iar Tu, Doamne,
stai în icoana iubită
din Sfântul Altar.
E duminică dimineaţa,
e duminica rugăciunii mele… 
Foamea din mine
n-o pot potoli,
Doamne,
decât numai cu Tine.



  
ÎNCERCARE

Plâng ceasuri grele peste mine,
când ochi strălucitori mă sorb
din gând,
din val,
din malul de astral.
De unde înmiita lumină,
dacă soarele m-a orbit cu plânsul
din raze fierbinţi?!
Stau singură la masa mea de frunze,
vântul mă imită în gesturi,
precum umbra zidul.
Dacă aş ridica privirea,
aş vedea că nu mă rog cu har.
La ce sunt martoră
în lumea primită în dar???



,,Cu cât mai multe raze solare cad pe flori şi pe alte plante, cu atât mai mult scot ele un miros plăcut pe care-l trimit soarelui. Soarele nostru este Dumnezeu.’’

                                                                                Preot Tolmacov



IMENS

A aşezat atât de frumos
apusul,
că am îndrăznit
să urc la El,
ca şi cum m-ar fi creat acum.
Ireală este
mistificarea Lui
în inerţia din vânt.
Pământul e gol,
e şters,
pare a nu mai fi pământ.





ÎNTÂMPLARE

Ce palid e obrazul de pe luciul apei,
ce grei sunt paşii de pe frunze,
nu ştiu,
eu sunt străin aici
şi n-am văzut lacrima picurând subtil
din bastonul meu de orb,
vechi şi ros de-atâtea trotuare.
Pădurea din mine e aici,
uită-te,
nu sunt în preajma Ta
 ca o întâmplare,
nu crezi că eu văd prin norii goi?
Dacă mă atingi,
atingi eternitatea.
În mine e totul
atât de senin,
preacurat.
Uită-te,
nu sunt în preajma ta ca o întâmplare!
Nu calc pe frunze,
că mă rup  tulburător şi dureros de Tine.





PILDA SEMĂNĂTORULUI

Un om m-a aruncat acum.
Din haina spicului
am căzut prin spini,
pe pietre,
pe cărare,
pe pământul mănos.
Am luat cu mine cerul,
am alergat
în casa soarelui fierbinte,
aburind de imensitate.
Cerul eşti Tu,
Doamne,
cu raza divină,
smulsă de sus,
izbită de zidul-lumină.
Spicul sunt eu,
Doamne,
cu a mea rădăcină,
cuprinsă statornic
în solul lumesc de rutină.
Rodul?




TRECERE

Mă uit atentă de sus,
din spaţiul amplu, mercuric,
mă uit la aceste forme duşmănoase,
forme galante şi dure,

răsturnate pe fiinţa fragilă,

ce mă petrece în tot.
În speranţa şi umilinţa purtării
adâncului de mare albastră,

Tu, Doamne,

uneşte-mă cu cerul.

În jurul meu trec sporadic

urmele paşilor,
urme tragice de pantofi nelustruiţi,

timpul atent depănat.

Sunt sigură că nu-i regăsesc.
Umbra mea s-a întipărit
în trupul ierbii şi-n
asfaltul drumului.
Zadarnic încerc s-o târăsc după mine,
mi s-a rupt de trup,
s-a înfăşurat pe sfoara de iarbă,
s-a mumificat în masca de ciment,
când am trecut pe acolo.

  


JUDECATĂ

Cugetă-mă,
timpule!
Oare nu eu,
cu memoria mea,
mi-am dat definiţia?




ASCEŢII

Preabunul lumii,
Părintele meu îngeresc,
grădinile cerului sunt aici
în patria Athosului uman,
în ochii pictaţi limpde
pe pânze rigide de nori,
pe faţa senină a muntelui sacru.
Asceţii sunt singurii oameni cu talent,
un talent binefăcător de Tine.
Iau frazele vieţii,
le amestecă în cocteiluri monahice,
desăvârşesc linia,
calea….
Asceţii duc munca noastră
de pământeni ignoranţi,
delăsători….
Suprimă în ei păcatele largi,
nesătule,
însuşindu-şi-le habotnic de lacom,
ca mai apoi
să-şi răscumpere prin asprimea vremelnică,
efemeritatea interioară.
Asceţii, Părinte ceresc,
definesc înălţimile şi căderile,
perfectează viaţa,
o primenesc…



  
   NOAPTEA DE ÎNVIERE


Doar acum pot 

să-mi clădesc drumurile din cuvintele Lui,
să le menţin în suflet,
că mi se golise cupa

de lumina sfinţeniei

şi de gustul deplin al pădurii.
Adun florile una câte una,
le plămădesc cu vârful degetelor,
le scutur polenul în propria-mi viaţă,

mă umplu de rugăciune,

când întregesc natura 
în icoana mea de înțelepciune.
Gustul fructelor mi s-a prins de
arşiţa secetoasă a gurii,
lumina câmpului m-a inundat

întru divinitatea Domnului meu.

În Noaptea Învierii simt infinitul
cum îşi cunună cerul cu pământul
şi păsările se miră
că e primăvară în crânguri,
că pământul dă iarbă,
că ceru-i destul de larg
să încapă fiecare.



  
IGNORANŢĂ

Ai trecut peste frunze,
ignorând căderea,
mă luminează 
că trebuie să suport zilnic
paşii Tăi
ce îmi pulsează
   nervii fiinţei. 
Nu privi prea departe,
vocea mea nu vine de acolo.
E atât de curat
ceea ce simt,
ceea ce adun din rămăşiţele
lustruite de vid
din mărinimiile Tale, Doamne!
Nu privi prea departe,
vocea mea nu vine din neant,
sunt aici şi nu mă vezi
deşi calci zilnic pe frunze.
Vocea mea nu vine de departe,
vine de aici,
din preajma sensului Tău....
Sunt cărarea nebănuită
pe care o striveşti mereu şi mereu
în căutarea
întregului meu.




,,Dumnezeu ne-a cunoscut înainte de a-L cunoaşte noi pe El şi ne-a iubit înainte de a-L iubi noi pe El.’’
                                                                  Napoleon




CLIFI

Cresc paşnic plantele
pe pământul matern.
Mi-e dor de zăpada arsă
în palmele muncite ale tatălui,
mi-e dor de o dimineaţă semeaţă,
îmbrobodită de ceaiul sorbit

cu nesaţ,

mi-e dor să fiu răsfăţată
de parfumul amar de cetini
mi-e dor de lucrurile mărunte,
aşternute în patul luminos,
mi-e dor de calea soarelui
pe care o alegeam
în căutarea ciupercilor
sau în căutarea rugilor
agăţători de mure coapte…

Mi-e dor de visele fragede,

rânduite matinal,

risipite pe plapuma albă.

Mi-e dor să fiu cea de atunci,
normală,
într-o libertate firească,
în vârful imensităţii.





GÂND

M-am prins de Tine ca de viaţă,
rupându-mă de trup,
stau în genunchi pe pragul pământului
şi aştept Lumina.
Acum e bine în mine,
nu mă tulbură rugăciunea,
nu mă domină smerenia…
Sunt ca o petală albă de crin aşternută
la intrarea în Săptămâna Patimilor.
Sângele din rănile Domnului
nu îmi pătează culoarea eternă,
nu pune stăpânire pe sinele meu,
măsurat şi întins în tot Universul. 
Vântul m-a stins ca pe o rază,
obosită de luminat.
Mă vezi?
Sunt încă aici,
 în camera largă,
aşteptând Învierea Domnului meu.





NONSENS

Ai venit dintr-o carte,
o frază pe pagina cuminte
a sufletului cuprins
între file de lemn.
Exişti?
Nu exişti?
Citesc despre Tine
în Biblia vieţii,
îmi pun întrebări,
tot eu dau răspunsuri.
Este atât de frumos
să simt liniştea
cum mă apleacă spre Tine
când citesc
Deuteronomul
sau I Corinteni 13.
De ce zorii mi te iau
magistral,
insistent,
când ziua mă atacă
duşmănos,
crud şi rece!




PERSONIFICARE

Mâinile Tale,
Doamne,
mă disting în noaptea umilinţei.
E atât de sfânt
ceea ce simt!
Un ţipăt îndepărtat
vine din adâncuri,
unde braţele Tale albe şi reci
şi-au trăit moartea Învierii,
mă personifică-n stihuri,
mă aseamănă în mod tainic
mântuirii.
Liniştea în care mă mişc,
mă dizolvă cald...
E atât de sfânt
ceea ce simt!
Sunt cuprinsă de-o imensă răbdare
în faţa comuniunii cu Tine,
sunt verdele ierbii,
sunt dimineaţa grăbită,
firul argintiu deşirat din rochia mea,
sunt roua firavă
aşternută pe jos....
Sunt ce vrei Tu, Doamne!




,,Numai pe tine te am, trecătorul meu trup
Şi totuşi
Flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun
Pe frunte şi-n plete….’’

                                                                Lucian Blaga


TRUDĂ

E clar că trudesc
să-mi înlătur inima
de patima orbirii.
Nu te lăcomi
la chipul de piatră lucidă.
Îmi caut încă sensul
efortului amplu,
refac o părticică de sfinţenie.
În fapt,
contrariile mă înfruntă:
Un eu,
Un noneu






        PRIMĂVARĂ

E verde primăvara din ierburi,
obrazul ei e liniştit
şi străveziu.
 În braţe are o duzină de ghiocei
ce imită necazul zăpezii,
prinsă în anormala iarnă.
Dumnezeu transcende firea,
o inundă,
o protejează,
o analizează.
 Uşile vântului se deschid larg
să primescă lumina,
infinitul îşi leagănă braţele lungi
să cuprindă universala viaţă,
sufletul surâde de plăcerea
brazilor întinşi la soare,
,,Bun-venit!’’ îşi spun unii altora
într-o magie astrală.
 Nu-i pleoapă să stea adormită,
ar pedepsi-o cerul albastru
pe care îl poartă,
ar închide-o-n temniţa umilinţei,
pământul slugarnic.
 E primăvară,
credinţa mea răzbate din freamătul Învierii,
apa de izvor se sfinţeşte-n Vinerea Luminată.



                                                                         LUMINĂ

Lumină neliniştită şi tremurătoare,
lumină galbenă.
Filtrează-mă prin aspectul fragil
de amurg îndestulat,
filtrează-mă monahic,
filtrează-mă fin.
Vreau să-mi ridic mâinile sus,
să le lungesc până la Dumnezeu,
să-I cer cu îndurare
calea rugăciunii neîntrerupte,
calea perfectă a smereniei, a umilinţei,
 s-o spun din inima mea
până în inima Bethleemului
Naşterii Domnului meu.
Mă rog, Ţie, Doamne,
ce vii cu crucea în spate
în noaptea adâncă a Învierii,
dă-mi puterea să înţeleg
cuiele din palmele Tale,
lasă-mă să navighez în fiecare secundă
pe apele căutării lumeşti,
ca Dumnezeu să mă primească
acolo,
în raiul firesc,
pe care îl tot caut,
şi-l caut,
în drumul meu pământesc.



,,De câte ori sună ceasul, totul pe lumea asta îşi ia rămas bun de la noi.’’
                                             Victor Hugo


LUCRURI


Pe calea mea e primul obstacol

de când m-am întors din centrul
gândului curat,
gândului şters,

 gândului cu care am semnat pactul

să nu am lacrimi de lut,
că m-ar durea ploapele

de răul ivit din ele.

Nu mai ştiu
dacă inima poate să râdă

sau nu,

nu ştiu dacă voi găsi sensul
din care vin frunzele toamna,
fulgii iarna,

zgomotul care împarte liniştea 

în două lumi cuminţi şi albe….
Numai o gură de vin să iau,

să-mi amâne la minus infinit

imensitatea din jur,
de care mă tem,
ca şi cum m-ar ucide brusc şi inutil.



  
EXTAZ

Atât de repede am îmbătrânit,
că la marginea gândului meu
a crescut o piatră.
Dacă o atingi dimineaţa,
ai să vezi
ochii albaştri ai lumii,
dacă o atingi seara,
ai să simţi dunele fierbinţi
ale nisipului marin. 
Atinge piatra din mine
acum, Doamne,
să mă transform în fiinţă,
să am gură
şi plâns.




MĂ CAUT

Niciodată nu mi-am văzut
atât de bine
adâncurile sufletului.
Niciodată
nu am fost atât de oarbă.
Lumina dreptăţii
m-a desprins din
forma finală
a lucrurilor.
Iar azi,
mai mult ca ieri,
lupt împotriva mea
ca un cavaler medieval
sătul de pedepse.





INFINIT ROŞU

Cerul pare un infinit roşu,
împlântat în mijlocul Universului,
crispat în coardele inevitabilului...
Cărări tot urcă
şi urcă,
tind să curme umilinţa

trecerii netrecute,

deschid secundele
în starea de înalt,
amplifică firea
înspre ajungerea la Dumnezeu,
deschizând haina credinţei,
unde încape tot omul...
Şi iată,
infinitul e şi acolo,
e şi aici. 
Lumea reală e infinitul.
Atinge-l,
cu mâna nu e uşor,
cu sufletul doar....




,,Nimeni nu este mai atent la greşelile altora decât persoanele capabile a încălca datoriile lor morale.’’

                                                        Guido Da Verona


                                   
PSALM DE TOAMNĂ

Am să las timpul să coboare
încet peste mine,
peste ceasurile grele,
vechi, însingurate.
Nu pot trăi fără Tine,
fără lumina din care vii,
fără lacrima Maicii Fecioare
din care eşti Sus. 
Sunt singură în mijlocul toamnei,
pe cărările umede
care-mi împietresc paşii,
uitată, tristă…
în memorabila mea rugăciune.
Trec şi trec,
se aleargă una după alta
zile strâmtorate pe dealuri,
toamna-i pe-aici,
prin părul de raze al inimii,
prin cântecul ruginit de frunze.
Un călugăr beat
coboară din Rarău,
pe banca de la izvor pare
a-şi mai spune
rugăciunea ştiută
cu o maşinală cadenţă
de om smerit
şi atent.                  
 Ca o statuie amplă
în colţul prispei de brad,
se uită mama,
într-o imagine artistică
din copilăria din Clifi.
Ea îl tot caută
cu privirea frumoasă,
cu sprâncenele întrebătoare
şi fruntea plină de înţelepciunea
maternă şi sfântă.
Îl caută şi pare să-i spună:
-Vii din munte,
de sus,
din casa Domnului…
dă-mi o parte din El.
El n-o aude,
în vociferarea goală a vorbelor lui,
încape câte un Amin
rostit printre nişte sunete seci. 
Şi călugărul pleacă,
toamna se ia după el                            
îmbrăcată  în straiele-i de înmormântare
crescute în ea
ca o pată de zdreanţă.
El, omul din psalmul acesta
îşi duce fiinţa la vale
la capătul drumului şters
de unde porneşte cu fală
spre sus,
la schitul de piatră al lui.

 

PSALM DE IARNĂ

Ca să trăiesc în Tine, Doamne,
mi-au trebuit ani de pustiu,
că mi-am cojit
de pe trupul febril
saci şi saci de păcate.
Azi mă supun cuminte
în noua condiţie,
mă simt descoperită
în fraza simplă rostită,
dar pronunţată incert.
Un milion de fulgi,
un miliard de motive.
De ierni nu mai ştiu,
nu mai am cunoştinţă
de ce-i prin jurul casei,
prin ograda plină de oameni
construiţi de fetiţa mea
din zăpadă. 
Cineva pare a plânge.
E un înger
ce depune jurământ pentru mine
la picioarele Domnului.
Din nevoia de sfinţenie
îndrăznesc
să-mi spăl  viaţa
în lacrimile lui.
Nedreaptă
în osteneala de sine? 
Sunt o mistificare cu sufletul
în centrul sensului pământesc,
un psalm alb
în cartea iernii ninsă biblic.
În preajma mea cade zăpada sfinţeniei
prin care trec
unul câte unul gândurile,
gânduri de rocă
îngheţate subtil, doar aici.
Nu mă ascultă nimeni?
Zadarnic îmi pregătesc glasul
în faţa Naşterii Domnului meu.
 Sunt ca o căutare
de nesomn,
de citit
printre file…
sunt albul din fulgii
ce slobod ace fine,
să-mi implore trezirea
din mersul lumesc.   



PSALM DE PRIMĂVARĂ

Sunete aproape fireşti
ocupă anotimpul,
glasul de artă
mi se dizolvă tăcut,
fiinţial
o dată cu zăpada subţire.
Vin de departe
oştile Domnului meu,
vin cu ruga psalmică
pe buzele tremurânde
ale sărbătorii de Paşti,
vin arii vivaldiene…
Nu ştiu dacă pot
încerca să trăiesc
în spaţiul ce-mi abundă fiinţa,
nu ştiu dacă mă pot înrola
în marşul armatei de raze
ori a sforilor de paie
pe care berzele
îşi coboară cadourile-prunci
în cuiburi umane.
Se poate să fiu
absentă din acest ritual,
să fiu aleasă pentru a conduce
universul casei mele
mărunte,
înflorite,
surâzătoare… 
Se mai poate să-mi cresc copila
ca din apa Bistriţei
sau din plaiul Rarăului,
s-o îmbrac în haina pădurii Chirilului,
să-i cultiv viaţa
ca pe o metaforă cuminte
de pe icoana Maicii Fecioare
din schitul de sus. 
Sunete aproape fireşti
se cuibăresc seara în camera mea,
muşchiul sălbatic musteşte
în piatra zidită în scară,
iarba pândeşte din pământ
tulburată de mirosul apei
care se agaţă de maluri…
Sunete psalmice
davidiene
de primăvară ce se naşte
şi moare pe-aici.



PSALM DE VARĂ

Nu mi-e teamă că frunzele
se înmulţesc în natură,
în viaţa lor iminentă,
nu mi-e teamă de razele
care duc apusul
într-o dimensiune reală,
nu mi-e teamă de ochii
care adulmecă a bârfă
de după un colţ cam stângaci…
Mi-e teamă de Domnul meu,
ce mă cunoaşte ziua şi noaptea,
mă vede în lumină ori întuneric,
mă citeşte închisă sau deschisă…
Mi-e teamă de Domnul meu
pe care nu L-am întâlnit,
dar Îl tot caut
spre îndreptarea mea umană,
spre găsirea mea feminină.
Îl tot caut de ani - ştiu că-i prin jur,
pornind de aici până sus către El,
în întinsul universului,
în înaltul divinului Său,
acolo unde ameţesc păsările
când mor de-atâta strălucire.
Îl tot caut în jurul meu,
în pacea creaţiei vechi 
prin care mă plimb
ca în grădina de soare
din basmul citit
în taina inimii
spre cuprinsul meu dumnezeiesc.
El mă priveşte albastru,
cu sublimul verii de psalm.




ASPECT

Am ales cu mâna imperfecţiunile,
am modelat totul,
i-am dat forma finită.
Sunt sigură de senzaţiile reale
pe care le adun.
Una câte una se duc,
în întoarcerea crudă a timpului.
Şi eu…?
Gust a viaţă
din degetele Tale,
absorbite de primăvară,
gust a viaţă veşnică
din rugăciunea rostită,
rugăciunea infinită…




PĂCATUL PRIMORDIAL – dialog
                                                        

-Ia un măr,
fruct vinovat de
pierderea sfinţeniei.
Ia o Eva,
structură universală
a  materiei primare…. 
-De ce ai luat? 
-Să gust cu ştiinţă,
modest,
din păcat.





                                                
 PUR

Toamna e ca o prinţesă
fragilă,
feeric îmbrăcată în ruginiu. 
Mai plouă prin iarba pietruită,
vântul se mai zbate a pierdere amară,
strugurii copţi se mai revoltă
în transformarea în must,
văile se mai odihnesc
din aglomeraţia tomnatică
a turmelor înlânate. 
Sufletul meu psalmic stă aplecat
ca şi cum şi-ar fi făcut legea
prin adunările ad-hoc ale toamnei.
Spre seară se zvârcoleşte tainic
să-şi usuce fibrele

cu feonul de frunze.

Sunetul închis în amprenta călcâielor
se strecoară în timpul
gol şi presat,
apoi se-agaţă de câte o ramură

aruncată pe jos din cărare

sau bate năvalnic la poarta zăpezii
ce pândeşte la colţul brumat. 
Noi mergem în viaţă,

iar paşii noştri rămân în timp

în paginile paşilor fetiţei noastre,
în umbrele vântului,
în clopotele ierbii,
în suflul ploii…..

                                                

 BASM

Ea deschide ochii.
Mânuţele i se mişcă,
 înfăşurând transparenţa reală a zilei.
Se întoarce mai fericită decât a plecat.
Şi-a găsit iepuraşul pierdut,
pe sub frunzele lucioase de paltin.
Pe pleoapele ei fierbinţi,
vara îndrăzneşte să-i sărbătorească izbânda
 O rochie lungă,
imaculat desenată pe umerii ei,
se precipită  sub hotărârea inimii.
E prinţesa noastră,
copilul frumos şi atent la detalii,
prinţesa vântului desprins
din găurile verii. 
Prinţesa Aurora,
alcătuire strălucitor de pură.
Vârfurile degetelor ei
adună florile pe cărare
când El,
Dumnezeul luminii şi al iubirii,
ca într-o copilărie firească,
îi dezleagă din vrajă, toate magiile din jur.  
Se întâmplă o artă,
tonuri de viaţă
simulate-n stop-cadruri,
ceva sclipitor,
imaginea copilăriei,
sfinţenia vieţii.




UNGEREA DIN BETANIA

El,  Domnul Iisus,
uman şi divin,
Ea,  femeia,
o formă din creaţie,
existentă total,
intangenţial... 
După ce L-a uns,
s-a pus întrebarea:
De ce atâta risipă?
N-au fost împărţiţi
în evanghelii sacralizate.
Matei îi aduce în casa lui Simon Leprosul.
Iisus e uns întru
pomenirea veşnică a femeii. 
Dar iată,
cu ziua de azi,
ea îi va umple rănile
cu adamicul mir,
El o va iubi dumnezeieşte,
cât pentru a întruchipa
o mulţime purtând un nume identic:
FEMEIA. 
Şi Evanghelia e-n fiecare casă,
în armonia căminului
preţuit întru doi.






ASEMĂNARE

Mă asemăn întru totul
cu sufletul Tău,
Doamne!
O sete de rouă curată,
simplă,
firească.
Mă trec spre sfinţire
mă cuminec
mă desăvârşesc….
Creştină m-am trezit
prin Taina Botezului meu.



DE UNDE?

Nu simt de unde pleacă,
nu ştiu de unde vine,
dar inima mea de sfoară
se pătrunde tandru
cu El,
atinge corzile instrumentului fiinţial,
purificând sămânţa.
E viţa vinului,
muşcată neînflorită
în ograda de lemn cald.
Prin degetele Lui,
îmi absorb atent fiinţa.



                         
 CARTE

Atâtea lucruri dăruie viaţa
în sfâşietoarea ei simplitate,
ca o insultă codificată.
Albastrul e culoarea cărţii, 
e semnalul imparţialului
studiu critic.
Atâtea lucruri albastre….
Anihilare a culorii celeste,
sens dezorganizat impropriu,
sfidare… 
Am ales cu mâna paginile,
sunt sigură de senzaţiile sacre
pe care le adun.
Una câte una,
se întorc
în deşirarea ternă a timpului.
Şi eu,
gust a viaţă
din degetele dumnezeieşti
 de primăvară.



  

PIETRE
  
Plâng pietrele
zeificate a eternitate
după trecerea karmică a apei.
Este o mistificare a propriilor stări,
conduse perfect
spre nontimpul primordial.
Se pare că materia
este o epavă saturată
de pacea esenţială
zidită în mine.
Dincolo se ciocnesc în uitare
cuvinte,
cărări...




  
INSPIRAŢIE

Strâng dimineaţa cu mâna,
de prin cărţi adun încet
vers cântat sub streaşini
de codru
şi pe margini de lac.
Şoapta caldă a Lui
se propagă divin din
fiecare rimă pe care o citesc,
din fiecare strofă încărcată de iubire.
Maica Fecioară
 e în sunetele nemuritoare
 pe care nicio femeie
nu le cunoaşte.
Fiecare e muza poetului,
fiecare e frumoasa iubită,
fiecare e eternă iubirii căruia îi este.





COPIL DRAG
  

Am îndrăznit cu sfială să culeg

în palmele mele de mamă
urma paşilor tăi, copile al meu!
N-am şovăit,

nu m-am încăpăţânat să mă apuc

să sădesc în dreapta trupului meu
un copac
ce să-mi amintească

de venirea ta aici.

Am luat cu
grijă sămânţa,

am săpat în jurul frumos 

al paşilor tăi,
am înlăturat umbra
şi…
au răsărit alături florile. 
Te apleci în fiecare zi,
frumos copil al meu,
să le îngrijeşti cu teama sfioasă
de-a le proteja.
Şi copacul
va creşte odată cu tine,
te va cuprinde în ramurile lui….

Universul va a fi al tău.




MARGINE

La marginea lucrurilor
l-am văzut calculând
în legalitate.
M-a dus departe,
într-o casă cerească
-un joc de îngeri albi şi mari-,
ca şi cum trebuia
să port numai eu
vina naşterii întru El.
De atunci nu mai ating marginea,
nu îndrăznesc să definesc
niciun lucru concret,
nu dau culoare
niciunei valori,
iar luminilor din jur,
le sting deseori becurile.
Casa şi cerul
mi s-au contopit de atunci
 în visare. 
Acum nu mă limitează decât
această stare
cu latura
în sufletul
întregului dumnezeiesc.





MĂRUNT

Nu l-am atins niciodată.
venea în fiecare zi peste an,
se aşeza la fereastră
şi nu pleca de acolo
decât îngheţat.
Nimeni nu l-a cules
pentru că nu era decât
stropul de tină,
împietrit în geam
 de Dumnezeu în lumină.





POVESTE

M-am născut aici,
în inima pură a muntelui,
în îmbrăţişarea lui,
ca o metaforă.
Dacă tu eşti Părintele meu,
să-mi fie lumină călăuzitoare
înţelepciunea adâncului,
a pietrelor….
Cântec să-mi fie
mişcarea sferică a izvorului,
accentul moldav al pădurii….
Deşi născută aici,
m-am căutat peste tot
şi-am îmbătrânit în inima mea
de când m-am desăvârşit.



                                    
VIS

Eram visată de cineva,
de cineva iubit şi frumos,
ucis şi mistificat,
de altul decât cel
pe care îl visam eu.
Eram cuprinsă într-o oglindă
fragilă şi secătuită
ca un fruct dulce,
eram tulburător de singură,
eram tristă şi despărţită
de somnul din care veneam.
Cunosc binele pe care ţi l-am făgăduit,
Doamne.
În cuprinderea ei,
 inima pare alta,
 înjunghiată pe drumul de praf,
este neînţeleasă….
După o vreme
am închis pleoapele mele
în somnul adânc.
Atunci,
pe Tine te cuprindeam,
Doamne,
Te visam,
Te iubeam,
pe Tine te închideam
în sensibilul meu somn curat.




INCERTITUDINE

De multe ori a pândit
lângă geam în neştire,
El,
Dumnezeu Preaînalt,
consumator de sfinţire.
Şi-a spus fapta la poartă,
şi-a ales
substratul iubirii şi păcii
în sensul invers.
S-a regăsit an de an
în cratima Sieşi,
şi-a făcut un altar
pe treapa de lut,
atingând îndurate venerări
din trecut.
Acum e Domnul Puterii
ce pătrude atent
cu paşii de rouă,
de sens insistent.
E gramatica vieţii,
matematic gândită,
pe urmă-i gravată o piatră
de El iscălită.
Legea iubirii mi-a dat-o aşa
să pătrundă zidul din inima mea,
spre sfera de lut a iubirii,
prin ferestrele nepătimirii.




DEFINIŢIE

Se definea
prin Revelaţia Sa.
Era Domnul Iisus
dorit a lumină,
prin albul de pace,
prin rozul de vină.
Venea şi pleca,
iubit şi distant,
prin uşile ample
ca de diamant,
Dumnezeul frumos,
schingiuit şi-ngropat
pândit în tăcere
prin vălul pictat.
Venit fără grija luminii din El,
avea marele ţel
să încreştineze firea umană.
Era Hristos o lumină,
divin şi plăcut,
închis a cuprindere în necunoscut,
plecat din departele ochilor Lui,
oprit în păgânătatea aproapelui….
Şi mă definea aşa:
în El, eu -
Hristos e viaţa mea.





COBOARE-SE

Coboare-se lutul aici,
în oasele îmbătrânite de sevă,
coboare-se în patria
inimii mele,
amară,
culeasă sensibil,
în liniştea cercurilor mele
vagi şi albe,
desenate simbolic
pe retina aproape stinsă.
Coboare-se sămânţa intangibilă,
inegală în pântecul trist
al căutătorilor de Tine,
Fecioară curată,
Mireasă a cerurilor.
Coboare-se în străfunduri
umbrite de binecuvântări
umile,
Împărăteasă Preabună,
Marie aleasă.





ANOTIMP

N-am curaj să văd frunzele
cum despart
anotimpul acesta de celălalt.
Ele mor zilnic,
renasc în fiecare an….
De ce sunt pedepsite firesc
frunzele de trudă,
care smulg din gândurile mele,
fiori în fugă?!





CREAŢIE

Dumnezeu te-a creat
pentru veşnicia mea limitată.
Se poate să-mi
mai ceară uneori înapoi din vise,
se poate să-i dau frânturi….
niciodată totul.
Am luat un an din viaţa soarelui,
el mi-a dăruit-o întreagă,
aprind seară de seară
lumânări pe vetrele nopţii.
Când mă închin,
îmi umplu ochii cu rugă
imens,
luminos,
fiinţial…
Un soare binefăcător şi întreg,                                  
 ştiinţă,
să te tot caut prin el.




 TRĂIRE

Ştiu că vii dintr-o carte,
din Biblia sacră a vieţii,
din cartea de căpătâi
a omenirii acesteia.
O propoziţie universală
pe pagina vie,
o filă interioară
scrisă de sfinţii aleşi.
Exişti, Doamne!
mi-o spun păsările
ce vin din creaţia adăpostită
de Noe pe arca sa,
mi-o spun vocile ce mă copleşesc
de câte ori ascult un cântec
în căştile cultice.
Exişti, Doamne!
O ştiu cu sufletul,
cu mintea,
cu imaginaţia copilului meu
bolnav în perfecţiune…





  
EŞTI

Eşti o mistificare
cu sufletul
în centrul
sensului pământesc.
În jurul meu
creşte iarba sfinţeniei
peste care trec
unul câte unul,
gândurile,
gânduri de rocă,
gânduri din munte,
înrădăcinate aici.
Mă uit
şi văd munţii
desenându-şi umbrele adânci
pe cutele inimii Tale,
Doamne,
mai încolo văd apele
deşirate pe pietrele goale
cu alge subţiri.
Totul creşte din Tine,
univers nepătat,
univers personal,
Dumnezeule veşnic.





ÎNSINGURARE

Am atins infinitul din Tine
în rugăciunea finală.
Pământul înfloreşte
la fiecare pas al Tău.
Nu eşti de aici,
ai venit în cântecul biblic
iar vocea
Te-a rostit înălţător,
pământul s-a fisurat
la atingerea ploii.
N-ai venit întâmplător,
acum cunoşti ceva din mine.
Nimic nu-mi ajunge,
mirarea săpată
în rozul bronzat de soare arid
mă irită.
În rest,
sunt sensul rotund
al imensităţii Tale.
Alege-mă!
Uneori îmi ascund aripile
de răul vremelnic din pagini
roase de vechime,
vidate în zid.



 POEZIA FĂGĂDUITĂ

        
Cuvintele se ating de lună,
nu cunosc pacea,
necunoscutul e sus.
Întind mâna,
mă pierd din lumea asta
odată cu Tine.
Din timp,
o frunză îndrăzneşte
să se rupă timid,
e atât de mică!
Vezi,
la necunoscutul din Tine
tot pot să ajung,
acolo-i poezia făgăduită.
Sunt imensă,
sunt aproape de Tine!
Şi unde,
spre ce să amplific
această credinţă de bine?



,,Omule, tu eşti cărbune! Dumnezeu e flacăra şi lumina ta!’’

                                                              Sf. Teodor Zadonschi





SECVENŢĂ

Dumnezeu este minunea
pe care o întâlnesc
adesea în vis,
deşi câteodată
somnul meu este atât de inutil
încât nu cuprinde nimic
că vin din vechime,
din zăpezi abstracte şi blonde.
Dacă simt cum mă nasc,
atunci e sublimul
desenat şi cântat,
ca o eternitate
de bine.




ÎŢI CER

Buzele sunt pline
de rugăciunea curată.
Cuvintele ample,
rostite simbolic,
se preling dulce
ca un plâns limpede
în vecii pământului.
Să rodească zilnic,
Sfinţenia Ta,
Fecioară Aleasă,
să umple făptura eternă,
să cuprindă creştinătatea.




LAN DE SPICE

Dacă mă priveşti din cer,
Doamne,
ai să vezi
un lan de spice plin,
îmbibat cu grâne stabile.
Îl port adesea,
îl duc peste tot
ca povară de viaţă.
Îl ignor adesea,
e responsabil de trecerea crudă
din timp spre nontimp.





DECOR

De-atâta dor de Tine,
mi s-a învechit fiinţa.
M-am aşezat la pândă
lângă tulpina plăpândă
a cerurilor.
Poate se întâmplă să mor.
Uneori mai treci
prin asta,
dar teama se duce
ca un copil la culcare.
Sfinţenia urcă,
sfinţenia coboară,
mă prinde-n magia angelică,
mă eternizează.





FIRE-FIINŢĂ

Exist,
spune cerul
prin transparenţa de aer
a albastrului pur.
Exist,
spune gândul,
prin creaţia ideii
din stropul primordial.
Exist, exist….
E clar să exişti,
e invers morţii,
e curat,
e uman….
Exist, exist….
Cale distinsă împrejurul luminii,
drum pietruit
pe piatra fântânii.





IUBIRE DUMNEZEIASCĂ

Dacă Te apropii de mine,
ai să înţelegi albastrul
pe care L-ai creat,
în rugăciunea curată
din vocea copilului meu.
Un înger se plimbă pe-aici,
îmi numără paşii
şi stelele aşezate
una câte una, pe casă.
Dacă Te apropii de mine,
ai să înţelegi pământul
 pe care l-ai creat,
prin verdele timid al frunzelor,
împlântate atent pe ramurile naturii.
Cerul se prinde-ntr-o horă
de sfinte acatiste,
îngerii aleargă,
radiază lumina…
Oamenii nu ştiu că cerul
cu albassul întins pe câmpia cerului,
Se numeşte iubire….
Iubire dumnezeiască!




,,Ceea ce a fost, este...niciodată de acum înainte.’’

                          Eugene Ionesco



  
CASA

Sunt o casă
prin curtea căreia se plimbă
toate gândurile,
toate sentimentele.
Curtea casei
este inima mea,
în ea se zbate ziua să urce
şi noaptea să coboare.
Sub forma aceasta
încerc să intru în memoria minimă
a simplităţii.
Oglinzile albe şi bătrâne
mă înţelepţesc
în trecerea mea iminentă.





LOGODNĂ

Nu pot lăsa pe nimeni
să-mi umble în inimă.
Acolo am oficiat
logodna
cu omul
timpului meu.
Dumnezeu e martor
Sfintei Taine a căminului.





DESTIN

În casa mea e pace,
pereţii venerează palmele de pământ
care i-au zidit.
Ai venit atât de subtil,
Doamne,
încât ai atins cu atotputernicia
fiecare latură,
scoţând-o din moarte.
Ceva m-a răsădit pe pământul frumos,
nu-i ştiu numele,
a rămas gustul în urmă,
de plin,
abundent.
De unde să iau soarele,
Doamne,
dacă razele i-au crescut
permanent doar în mine!?





MASA

Stau la masa de piatră
a simţurilor curate,
reci….
E toamnă în poezia mea,
noaptea finalizează
un cântec –
 o vrajă.
Te uiţi ca o pasăre albă,
ca un crin suav
 departe de omenire –
o istorie biblică.
Ascultă stihurile din rugăciune,
apleacă-Te divin,
terestru….
Eşti Dumnezeul de sus!
Fără Tine simt un gol,
o carenţă de lucruri şi soare.
Masa mea
a înlemnit în uitare.




TABLOU DIVIN

Dumnezeu este haina
pe care copacii o poartă
pe umerii muntelui.
El vine din înalturi,
albul din jur
pulsează de strălucirea Lui,
radiază imens,
pătrunde lucrurile…
Nu e nimeni
 să-I înţeleagă lumina?
Mă târăsc spre marginea gândului,
Dumnezeu mă opreşte,
să nu cad înafara lor.
Cuvintele Lui
preţuiesc viaţa,
abundă fiinţa,
conferă imensitate.



  
LUPTĂ

Vulturi în negru
mă pândesc din zăpadă,
disting o casă,
un templu al Duhului Sfânt
în trupul subţire.
Rugăciunea îmi zideşte
fiinţa-n virtute.
Nu înţeleg dacă mai există
vreo apă pe aici,
biruiesc moartea zidurilor greoaie
cu firea superioară ce sunt.
Îmi menţin chipul
din dorinţa asemănării cu Dumnezeu,
mă împărtăşesc
cu Taina Domnului meu,
când sorb apa de fântână.
Vulturi în negru
se abat peste mine,
planează pe-aici deseori,
caută slăbiciunea mea la păcat,
ţipă demonic,
tulburător...
Nu trebuie să duc singură
lupta divină.
Partenerul de arme
e Domnul meu.



  
VINĂ

Tot mai disculpabil cerul
mă plânge,
mă râde….
tot mai adorabil
mă conjugă prin verbele
gramaticii timpului. 
E tulburător,
e divin,
să fiu mărită,
să ating imensitatea
în fiecare zi cu cineva,
cu cineva Atotputernic şi Înalt
ca Tine.




,,Îngerii nu pot fi insultaţi pentru că în faţa lor te aşezi în genunchi.’’

                                                                      Alexandre Dumas



ÎN EL

Nu ştiu de unde pleacă,
nu ştiu de unde vine,
dar inima mea
se pătrunde tainic
în El.
Atinge corzile gustului muzical,
purificând sămânţa.
Psalmi de fluturi
adie din cartea lui David.
E viţa vinului,
ca o muşcată neînflorită
în oglinda măiastră şi oarbă.
Cu degetele Lui
eu îmi curăţ fiinţa.




UNA, CÂTE UNA

Am ales cu mâna imperfecţiunile.
Sunt sigură de senzaţiile
amare şi reci
pe care le adun.
Una, câte una,
se duc stări vulnerabile
în întoarcerea moale
a timpului dens.
Şi eu,
stors de viaţă
din Duhul Tău,
Doamne,
stors de plante
din drumul meu dus,
în nesimţuri pierdută
sus.




GAME

1.
Simt cum mă prinde
 o vrajă albă
ce vrea să-mi trântească
porţile deschise iar.
Simt cum mă cuprinde
între buzele ei lacome,
indecent de fragile,
superfiinţa
divizată-n albastrul abstract,
ca şi cum m-ar închide
într-o altă karma.
Simt gustul de acolo,
posibilitatea inevitabilă a renaşterii
şi ruptura sensibilă
din copilărie.

2.
Dacă am avut inimă,
m-a pedepsit
în incapacitatea mea controlată
rând cu rând.
Un gol,
o eşarfă cosmico-empirică,
asemănătoare alcătuirii.
E rezultatul total:
încondeierea
 interiorului meu încreştinat.

  
3.
Astăzi mi-am spus
marile mele rugăciuni
în faţa unei biserici creştine.
S-a închinat copilăria din mine,
s-a brutalizat dur
frumosul bizantin,
s-a pierdut subtil printre game,
m-a marginalizat.
Ce artă!
Un Voroneţ distins
sămânţă cu sămânţă
prin includerea mea
conştientă.


4.
Pun punct,
un punct simplu şi larg.
Pun mintea,
o minte cibernetică….
Structură convinsă!?
Pierdere abuzivă de ani,
minuni şi lacune.
Pun punct în toate,
nu-mi prea rămâne nimic pe aici.
Un copil mă aşteaptă acasă,
cuminte şi drag,
cu mânuţele încă în rugăciunea firească.


5.
Dacă vrei, Doamne,
luminează-mă!
Este un vid în mine,
nici nu mai ştiu dacă am fiinţă,
Dacă mai am ceva.
mi-am făcut notiţele
pe tabla vieţii,
am luat cuvintele aşa cum erau.
Nu pot modifica
şi nici schimba.
Cred că...
nu mai pot să cred în ceva,
poate-n singura
Sfântă Treimea mea.




IMAGINE ALBĂ

Cineva a arucat
cu bizarul în poarta mea.
Ies matinal
din găoacea de lemn,
mă uit spre munţi rotunzi
ca inelul de pe deget,
văd împlinite
lucrurile măreţe al lui Dumnezeu .
Îmi aplec fruntea
în gesturi absente,
mai zic un psalm,
îmi mai dau la o parte
somnul de veci....
Mă copleşeşte firea din jur,
nu-i pot intui calea.




CERURI

Cerul se arcuieşte
sub lumânarea topită în rugăciune.
Rostesc un psalm
în cinstea inimii
85 -
din înţelepciunea lui David
citire:
,,Miluieşte-mă, Doamne!’’





UITARE

Nimeni nu m-a adorat,
nimeni nu mi-a pictat
chipul pe icoane de sticlă,
nimeni n-a făcut din mine
un idol al lui.
Nu reprezint decât un nume
înscris la uitare
cu Dumnezeu la rever…
Revoltare?




LIPSĂ

Uitată pe drum,
lipsită de Tine,
lumea îmbătrâneşte brusc,
se afundă
pe truda nisipului
de gol şi…
mi se pare că
mai am putere de mag
să iau bucăţi de rugă,
să îmi întregesc
hainele de sfinţenie.
  




VEAC


Viaţa este o pecete
pe care Dumnezeu a hotărât
să mi-o dea.
Din plinul de Sine
şi-a golit uşor
binecuvântări…
Mulţumesc, Doamne,
că am paşi
ce mă poartă în largul
feeric al creaţiei,
că am ochi
ce cuprind verdele frunzelor
şi trup cu sevă de viţă…
Profit de existenţa mea
să scriu o carte
despre Tine.



                                 
Un fel de….. POSTFAŢĂ

      Poeziile şi poemele Anişoarei Vleju au o tentă spre cunoaşterea intrinsecă a spiritului. O formare a ideilor provenite din subconştient unde visul devine realitate, o căutare a Sinelui, a lui Dumnezeu, o intercalare de obsesii, de umbre ancestrale, amestecându-se cu visurile nostalgiei, dându-i înălţarea în sineşi.   
     Această căutare a sinelui este o căutare neîncetată, fiind în căutarea cunoaşterii Absolutului. De aceea, ce provine din ,,Înălţare”, doreşte o înălţare mai mare, o coordonare a ideilor care provin din simţuri şi sensibilitate, o atragere spre frumuseţile nebănuite ale sufletului, acolo unde omul este singur cu Dumnezeul lui interior. O ascuţime a minţii, în meditaţie, unde razele luminii pâlpâie în incandescenţa inimii, dându-i simţiri absolute ale extazului mistic. Este o conlucrare a simţurilor cu sensibilitatea, dându-i intrări în absolut. Pentru că tot ce vine din sensibilitate şi simţuri dau spiritului unele valori inestimabile, scot spiritul spre formele absolute ale conştiinţei, unde suflul sincerităţii este altul, pentru că face să-i vorbească simţurile. Un amalgan de gânduri şi idei. Aici tresaltă fiecare sentiment, fiecare simţ are idea lui, pentru că intelectul le ghidează după voia lui. Puţin şi ajunge în infinităţile fiinţei, unde se aprinde flacăra geniului! O scânteie şi totul iese la iveală prin sinceritatea absolută a fiinţei. Dar ca să ajungi acolo, îţi trebuie o căutare permanentă a lui Dumnezeu, şi Anişoara Vleju nu este departe de aceste sclipiri geniale:
           ,,Am ucis lumânarea în rugăciune,
            sub forma psalmilor rostiţi,
            Încerc să găsesc o cale,
            un sens spre Dumnezeul meu,
            El e acolo şi aici….’
     Anişoara Vleju trăieşte prin intensitatea cuvintelor, abordând rugăciunea-meditaţie în natură, dându-i tăria virtuţii de-a urca în simţuri,   creându-i stări emoţionale. O sensibilitate aparte pe care o au doar fiinţele pure, căci simţirea pură, dă naştere poeziei pure. Aici este suflul poetic al sufletului, pentru că tot ce vine din simţuri, dă sufletului unele nostalgii: te înalţi în sfera conştiinţei:
                ,,Să te cunosc pe Tine
                 ar trebui să curg din soare,
                 să umblu beată în rugăciune
                 pe scările vagi ale timpului,
                 să umplu cu mir golul distant,
                 cercul din mine...”.
     Atragerea spre natură este şi o căutare a frumuseţii interioare. Numai hoinărind prin păduri, te simţi mai aproape de Dumnezeul tău personal. Iar AnişoaraVleju îi plac plimbările în natură - această ramură mistică a singurătăţii -, pentru că în natură este doar ea şi Dumnezeu. În poeziile sale se vede această altercaţie a simţurilor cu natura.
     Căutarea infinitului este şi o căutare a propiului Eu. Anişoara Vleju caută infinitul prin premisele raţiunii, urcând spre Absolutul fiinţei, acolo unde ea este singură cu Dumnezeu. O cunoaştere parţială a sufletului, urcând în credinţă pe stâlpii dreptăţii, conştientizând că sufletul este un Tot şi că, acest   este Dumnezeu. Veţi găsi aceste stări în poemul ,,Infinit Roşu”.
      Ce-i ,,Poezia Făgăduită”, dacă nu o apropiere de Dumnezeu?! Prin aceste cuvinte Anişoara Vleju arată că tentaţia spre Absolut este o urcare spre adâncimi, unde sufletul este liber în căutarea credinţei. O luptă unde simţurile conlucreză cu sensibilitatea prin antenele raţiunii, urcând şi coborând în infinitul fiinţei, o stare a trăirilor totale, unde parcă simte că trăieşte puţin din eternitatea fiinţei, aprpiindu-se de clipa eternităţii. Nu o găseşte, dar o amplifică în credinţă, dând sufletului unele incantaţii. Aici sunt limitele fiinţei, până acolo poate urca, până acolo simte Divinul, apoi se întoarce şi priveşte în sfera conştiinţei, abrogând răul, trăind în puritatea sufletului. Imensitatea clipei se pierde în intelect. Nu cunoaşte pacea lăuntrică, încearcă să o obţină, dar tainele fericirii sunt atât de rare încât te întrebi în sineşi: ,, Oare până unde poate urca puritatea poetei Anişoara Vleju?’’ Pentru că în adâncurile raţiunii pure te întâlneşti cu Dumnezeu!
            ,,Simt un gol,
             o carenţă de lucruri şi soare.
             masa mea
             a înlemnit în uitare”.
     Şi aici, în acest poem ,,Masa” se văd limitele fiinţei. Pentru că este o încercare de a-l întâlni pe Dumnezeu, dar limitele îşi spun cuvântul. În poemul ,,Luptă” se vede bătălia care se dă într-o fiinţă care încearcă să rămână mereu pură. O puritate pe care Anişoara Vleju o caută. O puritate de copil. Din această puritate izvorăşte clipa tămăduirii, clipă ancestrală unde spiritul luptă cu Răul pentru a-l învinge. Şi găsindu-şi sensul în acestă lume încearcă o purificare în adâncimi, detestând Răul. Este puţin din suferinţa spiritului care accede spre mântuire. Pentru că credinţa fără suferinţă este moartă. Şi în poemul ,,Una, câte una”, se vede această luptă unde senzaţiile se amestecă cu tristeţile, fiind în căutarea adevăratei fericiri, acea contopire a spiritului cu Dumnezeu.
    Poeziile şi poemele autoari Anişoara Vleju te fac să urci în infinităţile fiinţei acolo unde fiinţa este una cu Dumnezeu, de aceea au o tentă metafizică. Pentru că a căuta un sens în această lume înseamnă a îndemna sufletul spre meditaţie, spre suferinţă. Orice căutare sfârşeşte în sine, în fiinţă. Orice căutare este un drum către pace şi linişte.

                                                    Hatos Vasile, Castiglione di Ravenna - 17.07.2012


  
CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE
AUTODEFINIRE
Înălţare
Absolut
Undeva
Adaos
Partea ta
Închipuire
Artă 
Infinit
Fluturi de piatră
Sens
Curat
Real
Accent
Rost
Derută
Fiecare
Răstignire
Ochii Domnului
Legendă
Izvorul
Vindecare 
Icoana iubită
Încercare
Imens
Întâmplare
Pilda Semănătorului
Trecere
Judecată
Asceţii
Noaptea de Înviere
Ignoranţă
Clifi
Gând
Non
Personificare
Trudă
Primăvară
Lumină
Lucruri
Extaz
Mă caut
Infinit roşu
Psalm de toamnă
Psalm de iarnă
Psalm de primăvară
Psalm de vară
Aspect
Păcatul primordial – dialog
Pur
Basm
Ungerea din Betania
Asemănare
De unde?
Carte
Pietre
Inspirţie
Copil drag
Margine
Mărunt
Poveste
Vis
Incertitudine
Definiţie
Coboare-se
Anotimp
Creaţie
Trăire
Eşti
Însingurare
Poezia făgăduită
Secvenţă
Îţi cer
Lan de spice
Décor
Fire-Fiinţă
Iubire dumnezeiască
Casa
Logodnă
Destin
Masa
Tablou divin
Luptă
Vină
În El
Una, câte una
Game 
Imagine albă
Ceruri 
Uitare 
Lipsă 
Veac 
Un fel de …. POSTFAŢĂ